About these days

Some days suck and some are a little better and some are just awesome and I need you to know that. My love, don't expect greatness every day. It's too high a standard and most of the time you'll feel like the world is out to get you if you do. 

I am grateful for my father and my teacher who were able to be there for me and for you on your birthday. I am grateful for my two girlfriends who helped give you an awesome weekend and who had my back. I am grateful for my "boss" being also a great friend. I am grateful for any kind of help I can get from strangers even. I am grateful for my strength, so many times questioned and put to the test and still going strong. I am grateful for the beauty that is in the world and for your health. 

I am grateful for days like today when I was able to clean the kitchen with you playing nicely alongside me. I am grateful for pancakes and vitamin juice. I am grateful for the way you sleep, plugged in to my body, with your forhead or even with the littlest toe. 

You are my rock and my roll, you are my wonderful and my beautiful. 

Stay kind! 

How I drew last night

 At first, there was a woman.

All alone. 

Left hand holding the whole world up

Right hand carrying large bags of

Trinkets, troubles, tragedies, terrors and traumas. 

But then I wanted to draw the child

And we know that little kids wander off 

So someone had to hold her hand. 

I made the woman drop her bags 

And hold on to the kid. 

At first I couldn't figure out

How many fingers interlaced in that square inch 

So I drew no hands. 

The arm of the parent flowed seamlessly 

Into the body of the child. 

As it usually is. 

And then, the ball at the top of page suddenly 

doubled in size! 

So I stopped looking at it. 

I focused on the flowery dress 

And the red hair. 

Then I painted the polka dots on the dress of the little girl

and then 

since I was already holding a white pen

I scribbled white waves in the mother's hair

And reverberations in the mother's dress

And I knew that dress was alive and 

moving

flowing with energy 

she could not control 

She started shaking and suddenly

I drew a crack in the stone of the arm

which was holding the world.

Then I made the child's hair bright yellow 

and since I already had the pen in my hand

I painted the  burden at the top of the page

bright yellow too. 

And I knew

At that moment, it had changed its face. 

It wasn't a boulder of worry to keep away 

but a source of light.

And it flew through the crack, and slowly spread around the mother's body and into the child, who  already - who still had the light in herself

And then the logical thing to do 

was do draw the vibrations 

all around 

ripples of light 

wrapping them up in warmth and protection. 

But still, if the mother were to see up ahead

The brightness is starting to fade 

Into cooler colours 

and straighter lines 

And there is another drawing to make 

to figure that out. 

Cartea care m-a făcut să mă rog

Am regăsit ceva echilibru noaptea întorcându-mă la cel mai vechi refugiu pe care îl cunosc. Cititul. 

Avem o rutină acum:Strângem jucăriile, ne schimbăm, ne spălăm, punem trei frățiori ursuleți la somn într-un pătuț (sau ce animale își mai dorește ea să aibă aproape în noaptea aceea), își bea ceaiul (apa sau laptele) în timp ce îi citesc din Habarnam.  Nu urmărește povestea decât ici și colo, mai mult vorbește. Cât citesc eu, gângurește. Nu știu dacă nu cumva doar încearcă să mă imite pe mine citind. Îi place să atingă cartea, să dea paginile. Știu că încă nu înțelege tot, dar îi place ritualul și mie îmi place să citesc așa că nu mă plâng. După un capitol sau două, când nu mai vrea să asculte, schimb cartea ei cu una de-ale mele și continui să citesc în liniște lângă ea. Se foiește, se răsucește, se culcușește lângă mine, uneori mă cațără ca pe un copac, alteori se lipește de mine topită, moale, caldă încât nu mai rămâne niciun petic de aer între noi. Dar de cele mai multe ori, adoarme perpendicular pe mine, atingându-mă doar cu creștetul capului. Se mișcă toată noaptea și eu la fel dar nu se pierde niciodată acel unic punct de contact. Un deget, un picioruș, năsucul, ceva este mereu conectat la mine. Mi se pare cel mai natural lucru din lume. Am încercat să dorm fără ea, dar ne-am chinuit amândouă. Nu suntem pregătite pentru asta. 

Ea sforăie lin ca o pisică leneșă iar eu continui să citesc. Nu mai veghez, mă duc unde am treabă, doar că mă duc pe dinăuntru nu pe dinafară. Am adormit târziu în fiecare noapte în ultima săptămână dar m-am trezit mulțumită. Cărțile pe care le-am dat gata săptămâna asta s-au aranjat cumva și m-au ținut atentă. Aseară am început și terminat 300 de pagini. Pontiful de Henriette Yvonne Stahl. 

După vreo 60 de pagini am simțit două puternice senzații. 

Pe de o parte, am recunoscut atât de intim povestea încât știam exact ce urmează. Știam ce va urma, cum se va termina, cum se va suferi și cât și cum se iese de acolo. M-am identificat atât de mult cu personajul naratoarei și mă durea sufletul. Și îmi venea să urlu: Du-te, femeie de aici și lasă omul acesta să treacă! Dar știam că fără să te arunci în valul acesta, ca să îl vezi cum se scurge, cum se împute și se sparge, nu vezi scăpare adevărată. M-am oprit și am scris. Așa cum acum mai bine de 5 ani, m-am trezit în mijlocul nopții lângă un bărbat ca acela și am vrut să fug. 

Totul fusese minunat și totuși în mijlocul nopții am auzit o chemare puternică: FUGI! 

Nu am fugit și era cât pe ce să mă duc grămadă după omul acela, dar m-a prins într-un moment în care eram mai mult puternică decât singură și m-am desprins până nu s-a lipit prea tare de mine. Așa cum o mai făcusem înainte cu altul și încă mai râcâi și acum semnele dezastrului acela.

Al doilea impuls, extrem de puternic și de neașteptat a fost să mă rog. Nici nu știu dacă acesta e cuvântul potrivit. Dar am vrut să vorbesc cu Cineva. Am găsit canalul deschis și mă trăgea înăuntru. Vorbește acum! Ascult. Nu știu dacă rugăciune e cuvântul bun dar nu am putut să am conversația asta acolo unde eram, culcușită în mijlocul patului, între perne. A fost nevoie să cobor din pat și să mă așez în genunchi, să îmi împreunez mâinile, să mă prosternez. 

Nu știu să mă rog ca la ortodocși și sincer nu cred că contează, atâta vreme cât canalul este deschis, cred că te aude și de pe WC dacă e cazul. Întâmplător, direcția în care mă rugam era răsăritul. Răsăritul și copilul. Nu știu ce am zis sau dacă am zis ceva. Știu că nu mi-am cerut iertare. Am cerut să mă lase să văd pe unde merg. 

Am continuat cartea și s-a dus exact unde știam că se va duce, de parcă am scris-o eu. Mi-a fost frică să nu se strice, să nu cedeze, să nu devină o eroină tragică dar nu a fost așa. A ieșit de acolo exact cum am ieșit și eu.  

Spun cu violență: 

- Dumneata ai mai multă putere decât mine, dar eu știu să mă rog. 

Se uită cu atenție uimită la mine.

- Sunteți superstițioasă?

- Nu. Tocmai de aceea am venit la conferința dumitale, pentru că mi s-a spus că dai explicații științifice sau, cel puțin, cauți să dai... Continui: - Și rugăciunea este o putere. O concentrare de putei interioare, de vibrații benefice... care deschide posibilități nebănuite, reale... din om. Nu trebuie trecută puterea aceasta în domeniul superstiției. Ar fi o mare pierdere pentru om. A gândi, a hotărî, a te ruga face parte din aceleași impulsuri mistetrioase, interioare ale omului.... Că vorbesc așa nu e lipsă de modestie. Îmi iau răspunderea celor spuse. Eu știu. Nu e nevoie să te chinui cu puterile din tine. Trebuie transmutate. Asta e o știință. Altfel ar fi prea barbar. Inima, dacă e dăruită unui țel pur, înalt, inima poate miracole. Bineînțeles numai dacă vrei acest lucru cu adevărat, cu adevărat, cu desăvârșire adevărat... iar pentru a dori cu adevărat acest lucru trebuie o putere neobișuită, de titan, supraomenească. Acest lucru nu are valoare decât pentru cei cu forță, multă forță vitală: Cei moi, cei lâncezi nu au putere pentru nimic, nici pentru bine, nici pentru rău, nici pentru a dori, nici pentru a renunța. "Dar pentru ca nu esti nici cald nici rece, ci pentru ca esti caldut, te voi azvarli din gura mea".

Brother Bear

I did not buy these bears. 

They showed up in our lives by chance. 

Other children's abandoned toys

We took them in and loved them. 

The big one is hers. 

It's been guarding her sleep for over a year now. 

I could not wish for a better brother. 

She's dozed in his furry paws

And more than once I may have done it too

The little one is mine. 

It has guarded my sleep for many years. 

It's been in my life for more than 30. 

Its name is Panda but he's not a panda. 

She was confused at first 

But then she got it. 

Little bear and big bear watch us sleep now

And we couldn't wish for better guards. 

I was right (part 2)

 Ieri mi-am propus să las fata cu tata ca să îmi pot face cumpărăturile în voie, să umblu frigiderul cu provizii, să fac mai multe drumuri dacă e nevoie, să fiu singură o vreme. În primul rând mi-a zis că tocmai ieri voia să meargă să plătească niște impozite. I-am propus să merg eu azi, nu ieri, în oraș sau să merg să și plătesc dările. A rămas că mă duc eu ieri peste tot. 

Nu o să mă plâng că a ales să vină el la mine în loc să duc eu fata la el deși asta mi-a dat planurile peste cap, nici că a întârziat pentru că a ațipit deși și asta mi-a dat planurile peste cap. Până la urmă, se întâmplă. Nu o să mă plâng nici că mi-a zis să nu mai merg în centru la impozite deși îmi plănuisem deja să ajung și în centru după unele lucruri. Nu o să mă plâng nici că era deja 13.30 și i-am spus că ar trebui să iau ceva rapid de mâncare pentru fată că e ora prânzului și mi-a zis că mai bine nu, să mă întorc eu repede și să mănânce când vin eu. Deși dacă m-ar fi ajutat cu prânzul fetei, când veneam puteam doar să o culc și să mă odihnesc și eu. În schimb, a trebuit să mă grăbesc, deși eu voiam să îmi fac cumpărăturile în voie, a trebuit să gătesc când m-am întors pentru că nu aveam mâncare, a trebuit să culc fata de amiază la 5 și eu să nu apuc să mă odihnesc înainte de cursul de seară, deși eram nedormită din noaptea precedentă. 

Toate astea au fost doar picătura chinezească și totuși nu mă plâng. La întoarcere, m-a întrebat în schimb ce am. Și i-am spus că nu s-a întâmplat nimic nou, dar că mă simt copleșită. Și a insistat să îi zic ce s-a întîmplat NOU. I-am spus că sunt copleșită de mult, că îmi e greu să fiu 24 din 24 la dispoziția altcuiva, că mi-e uneori mai ușor uneori mai greu să mă țin bine și că azi e o zi în care nu pot să mă prefac. Și a insistat să îi spun ce s-a întâmplat. 

Absolut imposibil de înțeles pentru el că așa îmi e mereu. Greu. Bineînțeles că, acum că pornisem  tornada, i-am spus asta. Sunt mândră de mine că am reușit să rămân concentrată pe mine, nu să dau vina pe nimeni. I-am spus că mi-e greu mai mereu, sunt zile mai bune în care mi-e mai greu să mă ascund și zile ca cea de azi, unde nu mai pot sau nu mai vreau să mă ascund. Plângeam deja și el o ținea una și bună că de ce nu vorbesc cu el. 

A zis că nu trebuie să fac din asta o tragedie. I-am spus că nu e o tragedie, e refulare și mă bucur chiar că pot refula și plânge pentru că de obicei doar țin înăuntru și simt că implodez. 

Mi-a zis că nu vrea să mă vadă așa. Și i-am zis că știu, tocmai de-aia nu mă vede prea des așa. Asta nu înseamnă că nu sunt așa în mare parte din timp. Nu știu ce înseamnă asta, că nu vrei să mă vezi așa. Vrei să mă ascund? Să mă prefac? Să bag sub preș? Să râd ca prostul? Asta fac de când mă știu și nu mai vreau, nu mai pot. Nu am nevoie să mă repari, să îmi dai sfaturi, doar să mă asculți. Nu e o tragedie, știu că trece, dar e greu  și am și eu nevoie să spun că e greu.

A plecat într-o stare proastă. De dimineață l-am sunat și era tot supărat. Și nu a vrut să vorbească prea mult cu mine. 

Am I the Asshole here? 

Știam că așa va merge discuția dacă va porni. Miercuri când am început să scriu, nu știam dacă și cum să o pornesc. A pornit singură. Și am avut dreptate. And oh, how I wish I wasn't. 

A voice of my own (part 1 - WED, 9 MARCH)

 Sunt multe momente în viața mea când am strigat sus și tare împotriva nedreptății, când am fost apărătoarea celor umiliți și obidiți, când m-am certat cu bullies și m-am bătut cu băieții care nu se purtau frumos cu surorile lor. Asta încă de când eram copil. Omul pe care l-am iubit vreo 20 de ani e un tip cu care în primii 10 ani din relația noastra ( între 5 și 15 ani) m-am împins, lovit și înjurat pentru că nu se purta frumos cu sora lui mai mică. Ceea ce a și dus pe urmă la o prietenie zdravănă pentru că de la mine auzea mereu adevărul, chiar și când mânca cacao. (cacofonie inteționată) Un singur lucru mi-a fost al naibii de greu să îi spun în următorii 10 ani (de la 15 la 25) și asta pentru că era adevărul meu, durerea mea, nu a altuia. Nu i-am putut spune timp de 10 ani că sunt atrasă de el și că vreau mai mult. Nu i-am spus că mă doare să îl ascult cum suferă din iubire, nu i-am spus nimic. Până când i-am spus și s-a terminat totul. Ne-am văzut din ce în ce mai rar iar acum e o lume întreagă între noi deși știm exact unde se află celălat și ne-am putea vedea și auzi oricând. Dar nu o facem. Pentru că eu am spus adevărul. 

Nu am spus povestea asta ca să mă învinovățesc. Faptul că am spart bula aia e una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat vreodată. După acel moment, am fost liberă. Dar a durut. 

Nu aveam de gând să povestesc despre asta dar nu știu cum, că s-a legat bine cu ceea ce voiam să zic de fapt. De fapt textul acesta trebuia să fie despre voce. Despre vocea mea care poate fi ceva dar nu e. 

Am o voce care o dată a zis: Să nici nu-ți treacă prin cap! cu un asemenea ton că agresorul s-a panicat și a schimbat direcția în loc să pună mâna pe mine. 

Am o voce care a făcut un bully care abuza verbal o vânzătoare să tacă și să își vadă de treaba lui. 

Am o voce care a făcut un nesimțit să se ridice de pe scaun nu ca să mă pocnească, ci de rușine. 

Nu exagerez și nu mă laud. Este de fapt destul de șocant pentru mine că am asemenea putere în mine. 

Am o voce care poate țese povești ca să îmblânzească atât copii de grădiniță cu capul în nori, adolescenți sictiriți și adulți pretențioși deopotrivă. 

Am o voce care poate să facă toți profesorii să plângă sau să le fie rușine la banchetul de a 12-a. 

Dar nu am o voce cu care să cer ajutor. 

Nu găsesc o voce cu care să îmi iau apărarea când mă rănește cineva drag. Nu am voce cu care să spun NU cuiva care contează. Nu am voce cu care să spun nu mai pot când nu mai pot. Nu am voce cu care să cer ceea ce mi se cuvine. Pentru că simt uneori că nimic nu mi se cuvine. 

Ocupă cât mai puțin loc, stai cuminte unde te-am lăsat, joacă-te frumos, vorbește frumos, recită poezia, învață tot, nu fi supărată, nu fi tristă, nu plânge = copilul perfect.

Tata îmi zice de ce nu vorbești cu mine? de ce nu mi-ai spus că ai probleme? Și vreau, mai ales că acum e aici aproape și tocmai pentru că e aici aproape, vreau să îi spun, să îi vorbesc, dar nu știe să asculte. Uneori cred că preferă să audă despre problemele mele abia după ce au trecut. Nu știe ce să se facă cu mine în criză. 

În primul rând, nu pot să plâng. Dacă plâng, îmi spune că nu merită să plâng sau începe să se înfurie pe orice chestie care m-a făcut să plâng și să înjure cauza externă, lucru care nu mă ajută deloc. Pentru el, cred, nu pot decât să presupun, plânsul e ultima redută. Dacă plângi, totul e fără speranță, nu mai vezi scăpare, sunt probabil aproape moartă dacă plâng și e datoria lui să mă scoată de acolo, cât mai curând. Și eu nu vreau decât să plâng, 

E fascinant că în timp ce scriu asta plâng, și mă chinui să nu plâng și nu știu de ce naiba mă chinui să nu plâng că doar nu mă vede nimeni. Nici când sunt singură nu îmi mai dau voie să plâng. După ce m-am mutat aici în toamnă și am început cu greu să umblu la balamalele ruginite am redescoperit plânsul. Și am început să plâng și de fericire ceea ce ar fi fost inimaginabil până acum 2-3 luni. 

E fascinant și că mă aud vorbind în timp ce scriu ce am scris mai sus și îmi dau seama că sună exact ca un copil care se plânge că nu îl înțeleg părinții. Și asta e pe de o parte ridicol și pe de altă parte, îmi vine să zic, în sfârșit! 

Cum am ajuns însă aici? Păi de la Ileana, desigur. Am descoperit cu stupoare că, în ciuda firii mele războinice, apărătoarea celor slabi și mama răniților, așa cum nu reușesc să mă apăr pe mine când lumea e afurisită cu mine, nu reușesc să o apăr nici pe ea.... 

Și de aici, șoc și groază. Pentru că pe ea trebuie să o apăr, că dacă nu eu atunci cine?

Am reușit cu chiu cu vai să dau cu flit, relativ politicos dar ferm unor oameni binevoitori care s-au oferit să o ia la ei dacă nu vrea să meargă cu mine, când făcea un tantrum pe stradă. Am reușit să le spun unora și altora că e normal să plângă și să se plângă. Dar când i-am spus tatei că m-a deranjat o tanti care comenta despre picioarele grăsuțe ale fiică-mii, el mi-a zis că sunt eu prea sensibilă și eu am tăcut. 

Și din fericire, el tocmai pleca și am putut apoi să bocesc în voie, pentru că el nu înțelege ce înseamnă pentru fete când tănticile astea nu au nimic mai bun de făcut decât să judece cum arăți. El nu știe că pe mine m-a oprit o vecină îngrijorată când aveam 12 ani să îmi zică să nu mai mănânc pielea de la pui ca să nu mă mai îngraș că e cam grăsuță domnișoara. Nu știe câte porecle am avut și câți flăcăi am alergat și bătut ca să trebuiască să merg acasă să mă plâng că mi se dau porecle. Nu știe cât de mult mi-a luat nu să iubesc, ci măcar să accept suficient corpul ăsta în care se întâmplă să fiu, suficient cât să nu mai vreau să îl distrug. Suficient cât să îi mulțumesc că e întreg și sănătos. Suficient cât să nu vreau să îl (mai) distrug, suficient cât să îl apăr (uneori). 

The most relatable Disney song ever

 I'm the strong one, I'm not nervous

I'm as tough as the crust of the earth is
I move mountains, I move churches
And I glow 'cause I know what my worth is

I don't ask how hard the work is
Got a rough indestructible surface
Diamonds and platinum, I find 'em, I flatten 'em
I take what I'm handed, I break what's demanding
But

Under the surface
I feel berserk as a tightrope walker in a three-ring circus
Under the surface
Was Hercules ever like "Yo, I don't wanna fight Cerberus"?
Under the surface
I'm pretty sure I'm worthless if I can't be of service

A flaw or a crack
The straw in the stack
That breaks the camel's back
What breaks the camel's back it's

Pressure like a drip, drip, drip that'll never stop, whoa
Pressure that'll tip, tip, tip 'till you just go pop, whoa
Give it to your sister, your sister's older
Give her all the heavy things we can't shoulder
Who am I if I can't run with the ball?
If I fall to

Pressure like a grip, grip, grip and it won't let go, whoa
Pressure like a tick, tick, tick 'til it's ready to blow, whoa
Give it to your sister, your sister's stronger
See if she can hang on a little longer
Who am I if I can't carry it all?
If I falter

Under the surface
I hide my nerves, and it worsens, I worry something is gonna hurt us
Under the surface
The ship doesn't swerve as it heard how big the iceberg is
Under the surface
I think about my purpose, can I somehow preserve this?

Line up the dominoes
A light wind blows
You try to stop it tumbling
But on and on it goes

But wait
If I could shake the crushing weight of expectations
Would that free some room up for joy
Or relaxation, or simple pleasure?
Instead we measure this growing pressure
Keeps growing, keep going
'Cause all we know is

Pressure like a drip, drip, drip that'll never stop, whoa
Pressure that'll tip, tip, tip 'til you just go pop, whoa-oh-oh
Give it to your sister, it doesn't hurt
And see if she can handle every family burden
Watch as she buckles and bends but never breaks
No mistakes just

Pressure like a grip, grip, grip and it won't let go, whoa
Pressure like a tick, tick, tick 'til it's ready to blow, whoa
Give it to your sister and never wonder
If the same pressure would've pulled you under
Who am I if I don't have what it takes?
No cracks, no breaks
No mistakes, no pressure

Source: Musixmatch

Songwriters: Lin-manuel Miranda

Surface Pressure lyrics © Walt Disney Music Company

Păzitoarea somnului

 În seara asta mi-am pierdut răbdarea din nou când Ileana nu a vrut să doarmă. De fapt, încă nu vrea. E 1 noaptea și nu vrea să doarmă. Am ridicat vocea, am ieșit din cameră, am trimis-o deloc politicos să se culce. Am încălcat toate regulile de parenting blând. 

Am stat mai bine de o oră lângă ea, liniștită. Ne-am giugiulit, am așteptat. Am citit, m-am relaxat. Dar când am văzut-o pescuind păsărele imaginare din aer mi-am pierdut complet rațiunea. Se juca cu mâinile în aer. Se juca de-a ceva ce nu am înțeles, ceva ce nu mai aveam răbdarea să înțeleg. Dar mai mult decât atât, mi-am amintit imaginea asta ca dintr-un coșmar. Am mai făcut asta o dată. Am mai păzit o dată un om care pescuia păsărele imaginare din aer. 

Bunicului meu îi era teamă de doctori. Era sceptic și necredincios în medicină și în oameni. Ajungea mereu târziu la doctor, mult prea târziu și asta se lăsa desigur mereu cu complicații mult mai nasoale. Cu vreo două săptămâni înainte să moară, am fost cu el la mai mulți medici în Roșiori și toți i-au spus că este urgent să ajungă la București pentru o intervenție medicală, nu foarte complicată, dar care i-ar fi schimbat complet starea. Pe lângă asta, unul dintre acești medici mulți pe care i-am văzut în ziua aia, i-a spus cu severitate, cu cele mai bune intenții, că nu se mai poate amâna și că trebuie să facă și alte investigații pentru că la vârsta lui trebuie să te cauți de toate bolile, inclusiv de cancer. Am văzut în clipa aia cum dispare lumina din ochii cuiva. Asta a fost tot ceea ce a auzit. Doar un cuvânt. Cuvântul ăla cu C. Medicul nu îi spusese nici că bănuiește vreun cancer, nici că are vreun simptom suspect căruia nu îi dă de cap. Dar bunicului meu i s-a rupt firul. Am intrat în acel cabinet cu el în picioare și am plecat cu el în brațe, tremurând ca un copil. Nu a mers la București pentru acea intervenție medicală. Pe parcursul următoarelor două săptămâni a mâncat din ce în ce mai puțin, a vorbit din ce în ce mai puțin iar la un moment dat, noaptea, a vrut să plece din casă. Nu eram acasă în noaptea aia. L-a prins tata. Își pierduse complet rațiunea, într-o zi. Dintr-o dată. Următoarele câteva zile am avut un străin în casă care era fie foarte furios, fie petrecea ore încercând să adune florile de pe covor. Am petrecut câteva zile explicându-i că sunt doar desenate. În antepenultima lui zi, a început să nu mai poată respira bine și mi-am dat seama că se duce. Și mi-am dat seama că dacă se duce acasă, o va distruge și pe mamaia în același timp. Așa că am decis să chemăm salvarea. Ne-am împărțit sarcinile după putință. Tata, care era și el bolnav atunci și nu se putea deplasa, a rămas acasă cu mamaia iar eu m-am dus cu tataie la spital, să fiu cu el cât se mai poate. Am petrecut două zile și două nopți în spital, cu foarte puțin somn. Sarcina mea era să navighez medicii, să le explic celor șapte mii de specialiști care l-au văzut, că nu, nu avea Alzheimer, cel puțin nu până acum 2 zile. Să ajut asistentele să îl mute dintr-un pat în altul. Să le povestesc într-un minut, de o mie ori, tot istoricul lui medical și să îl țin de mâini ca să nu își smulgă perfuziile pentru că nu înțelegea unde este și pentru că zi și noapte, întruna timp de două zile și două nopți a încercat să prindă păsărele imaginare din aer. 

M-am simțit vinovată dar al naibii de liniștită când mi-au zis că va trebui să îl ia la terapie intensivă și nu voi mai putea/ trebui să stau cu el. Deși știam că asta înseamnă sedare și sfârșit. Nu mai puteam duce omul meu care vâna păsărele imaginare. Omul meu care prindea guguștiuci cu praștia când eram copil, ca să am eu parte de carne, ajunsese să prindă păsărele invizibile. 

După asta, o vreme, am păzit-o pe mamaia noaptea imediat după ce s-a dus el, ca să nu pățească ceva noaptea. Ca să nu plece și ea pe scări la miezul nopții. Dar apoi am plecat de acolo și am venit la București și a rămas tata păzitorul somnului ei. Și pentru asta m-am simțit vinovată dar nici nu mai puteam duce. 

Înainte de tataie, cu mult înainte, înainte să plece mama, o păzisem pe ea. Ani de-a rândul, de când eram foarte mică, am păzit somnul altora,  CA SĂ NU SE ÎNTÂMPLE CEVA. După fiecare petrecere, tata și mama rămâneau de vorbă, la un șpriț. Și șprițul dătea în ceartă și cearta dătea în scandal, și scandalul dătea în cineva plecând din casă sau în violență. Stăteam trează și mă făceam că dorm până se culcau ei ca să nu cumva, și dacă cumva, să fiu pregătită să sar din pat și să mă agăț de piciorul celui care voia să plece sau să mă așez fizic între ei pentru că niciunul dintre ei nu ar fi dat în mine. Dețineam cea mai puternică armă. Nu mi-ar fi făcut mie rău niciodată și eram deci un scut perfect pentru amândoi. Un scut fizic măcar. Până când nu a mai fost nici asta de ajuns. Dacă eram doar cu mama acasă, în anii în care tata a lucrat în afara orașului, păzeam somnul ei pentru că pleca noaptea. Nu știu de câte ori a plecat noaptea și nici nu știu unde se ducea. Dar nu puteam să nu o păzesc. Am păzit somnul ei și al lui ani buni. Până când nu am mai putut și i-am spus să plece. 

Când am locuit singură, am citit foarte mult. Pentru că adevărul cred că e că mi-e frică noaptea. Nu pot dormi în beznă absolută. Nu singură. Așa că stăteam ore bune, până se mijea de ziuă și citeam. Când am locuit cu bărbați, dacă ieșeau la bere cu prietenii lor, deși nu am avut niciodată o relație cu un alcoolic, nu puteam dormi până nu se întorceau acasă. În ciuda rațiunii, în ciuda încrederii pe care credeam că o am în ei sau în mine. 

Și apoi am făcut un copil. Și iar păzesc somnul cuiva noapte de noapte. Uneori păzesc ca să aud dacă respiră. Uneori păzesc pentru că are febră. Uneori nu vreau să păzesc dar nu am încotro pentru că nu vrea să doarmă. Am păzit absolut toate nopțile ei pe pământ în afară de trei dintre ele. Primele 2 nopți pe lume ale Ilenei am profitat de toate facilitățile spitalului scump în care am născut și i-am rugat să o țină ei noaptea. Am fost pe de-o parte lașă, că nu știam ce să fac cu ea și mi-era frică să aflu prea devreme că nu mă descurc. Dar a fost și o mare componentă rațională. Am nevoie să mă recuperez pentru că acasă nu mă poate ajuta nimeni și va trebui să funcționez. A ajutat. Alegerea mea a ajutat. În prima noapte acasă am crezut că moare de 1000 de ori. Auzisem că bebelușii mănânca la trei ore  și că nu dorm iar a mea a dormit 6 ore neîntrerupt  în prima noapte. Am trezit-o eu să o hrănesc dar apoi nu am mai făcut asta. A treia și ultima noapte în care nu am păzit-o a fost după înmormântarea bunicii mele. Bunica a murit când fetița avea 10 zile. Am fost la înmormântare cu familia unei prietene. Și-a urcat soțul și copilul în mașină ca să mă ducă pe mine acolo cu bebeluș cu tot. La întoarcere eram epuizată. Am dormit singură iar tatăl Ilenei s-a ocupat de ea toată noaptea. Am dormit un somn de mort. Nu am auzit nimic. Nu am visat nimic. 

De atunci păzesc întruna. 

Uneori mi-e drag și nu-mi vine să dorm doar ca să mă uit la ea cât este de frumoasă când doarme. Alteori, ca astă seară, cînd vrea să prindă păsări imaginare, nu mai rezist și mi se trezesc toate durerile și parcă simt într-o singură noapte toate nopțile păzite și nedormite. Am trimis-o în dormitor și m-am pus pe scris și pe plâns. A plâns și ea și a adormit. Nu sunt mândră de mine, dar aveam mare nevoie să scriu despre păsărelele imaginare și despre nopțile păzite nu dormite. Și poate mâine pot să repar ceva. 

De când locuim singure, încui mereu ușa la intrare, dar aud în fiecare noapte centrala termică, frigiderul, toaleta vecinilor, ușile vecinilor. Uneori mă trezesc speriată. Încă nu m-am obișnuit cu zgomotele de noapte din bloc. Acum o săptămână când era tatăl ei aici, am auzit o ușă noaptea. De obicei tresar și îmi ciulesc urechile să îmi dau seama dacă e un vecin sau dacă a intrat cineva peste mine în casă. Când locuiam împreună la București și se mișca noaptea prin casă, mă irita pentru că mi-era teamă să nu trezească fata sau pentru că eu dormeam iepurește și mă trezea pe mine. Dar în seara aceea, ușa aia care a scârțâit și care aproape a trezit-o pe Ileana a sunat a protecție. Știam că e tatăl ei care se mișcă prin casă. Și m-am simțit și eu, pentru o noapte, păzită. 

An exercise in gratitude

It's 1:30 AM and I've just been on the balcony to see the snow. 

I am grateful that my child is asleep peacefully. 

I am grateful that my dad texted me to tell me it's snowing. 

I am grateful I have windows with a view. 

I am grateful for the mattress we received 2 years and a half ago, which was never used in a baby crib but  that is currently on the cold balcony floor, so I could be there comfortably a few minutes ago. 

I am grateful for the fluffy Xmas socks I am wearing, which were a Secret Santa present. 

I am grateful for everything else I received in my bag from my Secret Santa, because this girl really saw me. 

I am grateful that I have an extra blanket which I wrapped myself in to go to the balcony. I love winter but I hate being cold. Too many years of being cold without a choice...

I am grateful that I can afford to heat my house properly and I can also afford to help my dad heat his. 

I am grateful that my dad is feeling better. 

I am grateful for the love he has for my kid.

I am grateful that her dad was here for Christmas and he helped me a lot. 

I am grateful that the two of us were ok being together after all this time, and it didn't feel unnatural or forcibly nice. 

I am grateful for all the presents my daughter received. 

I am grateful for the first fully peaceful Christmas I had in a million years. No, really? Did I ever have a truly peaceful holiday before this?

I am grateful for my friends, all of them. Even the ones that were lost along the way. 

I am grateful for all the crap I've been through because it taught me what to be grateful for. 

I am grateful for not wanting a birthday present anymore. Every year, despite my moral principles saying I shouldn't want a material present, I felt slightly offended when I didn't get one. This year, as I was wrapping presents for my dad and Ileana's dad and for Ileana, I realised I couldn't care less whether I got anything or not. I actually considered buying something I wanted for myself, and wrapping it, too. It's the magic that counts, right? But I didn't. I didn't wrap them, but I did buy lovely scented shower gels, for pampering. 

I am grateful I received a bunch of roses from my dad and milk chocolate and coffee from my daughter's dad. Which he unceremoniously gave me on Christmas Eve and I wrapped myself to put in Santa's bursting bag. 

I am grateful for Santa Claus. I am grateful for my plastic Christmas Tree. 

I am grateful for fairy tales. 

I am grateful for love. 

I am grateful for all the people that raised me and who raised my dad and Ileana's dad. They did their best. Many of them were mentioned in anecdotes on Christmas day and I felt like they were there, their good memories only. I lit a candle for them after Christmas dinner, when I was doing the dishes. Especially for the women. I needed them close. I want them to know we are going to be fine, Ileana and I. And I just lit another one now. Maybe this is what not being alone feels like. 

I am grateful for being able to feel grateful. It has been an extraordinarily difficult journey. 

I had so much to say after Christmas. I was bursting with this emotion. And then I lost my voice, literally lost my voice. I have a cold or something. And you know what, I didn't need it. I've been stuck indoors for 3 days with my kid, because of this cold and the horrible icy rainy weather, which mercifully changed to snow this evening. Only went out for a couple of hours yesterday to get some medicine and food. I didn't need my loud voice to buy stuff, the world adapted. I did not need my loud voice to look after my kid. I barely spoke any words to her these past few days, and yet I feel like we've been in constant communication. Let that be a lesson, too.

I am grateful for this lesson, too. 

Be quiet. Be grateful. Be. 

A layperson's understanding of trauma - for the rationally inclined (part 1)

 Part 1 

From a YouTube interview with Tim Ferris and Gabor Mate - Trauma is not your parents' alcoholism - that is a traumatic experience- , it is what happens inside of you.

În termeni logici și medicali - când ajungi la spital cu o săgeată în coaste, trauma, pentru medicii care încearcă să îți salveze viața, nu este săgeata. Trauma este gaura din pieptul tău. Ok, săgeata este evidentă. o vede toată lumea. Trebuie scoasă de acolo. Dar dacă doar îndepărtezi obiectul care rănește, rana nu se vindecă miraculos. Ba, mai rău, dacă scoți săgeata din coaste înainte să te afli într-un mediu care să îți permită vindecarea, îți faci mai mult rău. Pentru noi, ăștia obsedați de cunoaștere, e un lucru bine știut că nu trebuie să scoți obiectul din rană până nu ajungi la spital pentru că riști să sângerezi mai rău și să mori. 

Deci, trauma de vindecat e gaura din piept, nu săgeata. Ții minte, da? Până data viitoare?

Part 2 

The same gene that appears to be responsible for the most aggressive behaviours, was also discovered in the most peaceful individuals. It is actually the gene for sensitivity, not for aggression. To be discussed. 

Part 3  

Has your addiction ever served you? Then do not judge it. Thank it for its service and send it swiftly away. - to be discussed

And my personal exploration - am I an empath? Am I at least empathetic? I used to think so, but not so much anymore. Mai degrabă simt că, dacă sunt în starea potrivită, pot înțelege ce simte cineva, dar mă simt complet incapabilă să interacționez cu durerea altcuiva. Sau cu bucuria lor. 

Responsabilitatea/Povara de a te iubi - remake

TLDR: Săptămâna asta nu am făcut tot ce trebuie dar am făcut destul. 

 Sa începem cu începutul. Aici : http://fetitaculinguritadeinghetata.blogspot.com/2014/08/responsabilitatea-de-fi-iubit.html 

Acum 7 ani am primit întrebările acestea de la o fetiță cu codițe care nu mă iubea în mod deosebit dar cumva a știut că aș putea avea răspunsuri sau poate doar a mirosit că aș avea nevoie de răspunsurile alea. Sau a fost pur și simplu o întâmplare, un joc al hazardului, poate vorbise despre asta la școală și a vrut să mă testeze sau poate pur și simplu voia să mai scape de exerciții și compuneri și și-a propus să mă deturneze. În schema mare a universului, nu pot crede că a fost întâmplător așa cum nici continuarea nu a fost deloc întâmplătoare. 

Partea 1 - mă duc sâmbătă la cursurile mele dragi cu adolescenți și trebuia să am o ultimă sesiune cu o grupă cu care m-am avut bine dar nu chiar minunat. M-am pregătit puțin spre deloc pentru această ultimă sesiune deoarece:

1. Aveam deja niște idei care merg la ultimele sesiuni și le puteam face pe loc

2. Nu prea știam cum să spun Goodbye unei grupe căreia simțeam că nici Hello nu i-am spus cum trebuie până acum - adică relația noastră era cel mult politicoasă 

3. Mi-a fost lene. 

Intru acolo și unul dintre ei zice:

- Hai să facem ceva mișto azi, te rog. 

În clipa aia mi-a fost clar că lecția mea obișnuită de goodbye nu o să meargă și m-am hotărât să vorbim despre Candor, pentru că la ei nu ajunsesem încă la subiectul acesta. Nu am reușit să merg unde voiam eu pentru că după două-trei slide-uri începusem să vorbim despre relații, despre înșelat, despre iertare, despre karma și multe alte lucruri care nu erau în programă. I-am întrebat dacă ar fi util să mă întorc la ale mele sau să continuăm cu ce voiau ei să audă și să discute și bineînțeles că au ales să vorbească de ale lor. Le-am explicat că până la urmă e un moment bun să exersăm candor adică să își spună adevărul unul altuia și să își dea sfaturi având ca unic principiu empatia. And it worked. Au spus că am făcut mai degrabă terapie de grup, dar nu au zis-o într-un sens negativ. 

Duminică am ajuns tot la așa ceva, chiar dacă am plecat de la alt principiu. Iar la final o persoană din grup a zis că se întreabă dacă vor mai fi multe sesiuni de-astea ca la psiholog. Bineînțeles că atunci mi s-au activat antenele de impostor syndrome  și mă gândeam săracii copii, ce mă apuc eu să le vorbesc despre chestii serioase și să îi pun să împărtășească când eu sunt varză... Dar de unde, copilul se bucurase de moment, i se păruse util și important. Pentru că au avut șansa să se deschidă unii față de alții și să fie ascultați fără judecată. I made that happen. Și mi-a fost teamă că nu fac bine ce fac. 

Luni mi-a fost lene (acuma chiar a fost lene) să inventez o lecție nouă pentru grupa de examen așa că m-am uitat repede în manual, am văzut că urmează Speaking și am adunat rapid câteva resurse despre proba de Speaking de la examenul pentru care îi pregătesc. Am vrut să îi pun să scrie întrebări super simple la care să învețe să răspundă complicat dar ca să avem ceva fun ca punct de plecare, m-am gândit să pornesc de la niște întrebări interesante. Mi-am adus aminte de întrebările fetiței de acum 7 ani.

- De ce exist eu?

- De ce trebuie să am grijă de mine?

- Sunt eu importantă? De ce? 

Ideea mea era ca ei să împărtășească alte întrebări interesante pe care le-au primit vreodată și apoi să trecem la cele simple. Nu aveam de gînd nici măcar să le spun ce am răspuns eu atunci. 

Dar mi-a scăpat din mână, iar... Au venit cu niște întrebări foarte serioase și au început să își răspundă singuri la ele. A fost absolut minunat să îi auzi pe oamenii aceștia de 17 ani cum își caută răspunsurile la sensul vieții și cum se ascultă unii pe alții cu blândețe. Și cu foarte puțină intervenție din partea mea... 

I built it and they showed up. With all their energy and youth and honesty. It was beautiful. 

- Fraților, mi-ați deturnat lecția, le-am zis. Nu asta aveam de gând să facem azi. 

- N-are nimic, doamna. Vorbim în engleză, doar. Facem speaking, nu? 

******

Și acum partea serioasă. 

În timp ce îi ascultam pe ei încercând să răspundă la întrebările primite de mine acum 7 ani, dezbăteam cu mine dacă să le împărtășesc și eu ce am răspuns atunci. Și mi-am dat seama că vreau să le răspund dar că răspunsul meu nu mai este același. Și mi-am dat seama de asta mai ales în contrast cu ei dar și privind întrebările din perspectiva Ilenei sau al oricărui alt om pe care îl iubesc. 

Acum 7 ani am spus că răspunsul este IUBIREA. Exiști pentru că ai fost iubit chiar înainte să apari pe pământ, pentru că doi oameni s-au iubit, chiar dacă a durat doar o noapte, pentru că cineva te-a iubit suficient de mult încât să te vrea. De aceea exiști. 

Trebuie să ai grijă de tine pentru toți oamenii care te iubesc și care depind de tine. Și asta era perfect adevărat la vremea aia. Singurul motiv pentru care nu fugisem în munți sau mai rău, era că încă mai aveam oameni care mă sunau să mă întrebe ce mai fac, pentru că nu voiam să fac rău altora. Nu îmi pare rău că a fost așa. De asta am ales eu atunci să mă agăț ca să mă salvez și m-am salvat. Cum să regret asta? Dar auzind pe unul dintre copii spunând același lucru, mi-am dat seama că e măcar un pic greșit motivul și că poate fi o capcană periculoasă. ce te faci când ajungi să fii convins că nimeni nu te iubește? De ce te mai agăți atunci? Ce te faci când ești convins că le faci rău și că le-ar fi mai bine fără tine? Ce te faci dacă, în realitate, chiar nu e nimeni pe lângă tine? Ce m-aș face eu? Ce m-aș face acum? Ce m-aș fi făcut atunci? 

Și mi-am dat seama că acum 7 ani, am rostit cu voce tare că dacă rămân singură, și dacă nu ar mai fi nici tata nici bunicii, m-aș duce în munți să trăiesc absolut singură. Instinctul de conservare a vieții și rușinea m-au împiedicat să spun ceea ce aveam de fapt în cap. Aș muri probabil. Dacă nu ar mai rămâne ei, aș muri. 

Acum mi se pare mult. Mi se pare trist să te agăți cu atâta disperare de alții, fie ei cei mai importanți oameni din viața ta. Pentru că, uitându-mă la copiii aceia și la propriul copil, nu mi-aș dori să se simtă niciodată atât de puțin încât viața lor să fie importantă doar în relație cu alții.  

Și mi-am dat seama ascultând și vorbind că răspunsul e același, la toate cele 3 întrebări. Tot Iubirea. Doar că nu a altora pentru tine și nici a ta pentru alții. Răspunsul este și trebuie să fie - pentru că mă iubesc pe mine. 

De ce exist eu ? 

De ce am ajuns să exist? Poate că din iubirea altora dar acum nu mă mai gândesc doar la mama/tata. În marea poveste a lumii câte mici acte de iubire s-au succedat ca să ajung eu să exist așa cum sunt azi? Câte întâmplări au trebuit să fie exact cum trebuie ca să fiu eu exact așa? Câți oameni au trebuit să nu existe, ca să exist eu? E imens. E aproape ca o povară dar una pe care nu ai încotro decât să o sărbătorești. Dar de ce încă mai exist? De ce sunt cum sunt ? De ce pot ce pot? De ce simt ce simt? Aici sunt eu cu mine. Și nu am încotro decât să mă iubesc suficient încât să mă caut și să nu încetez niciodată să mă minunez de ceea ce sunt. Și deci, să nu mă termin mai devreme decât trebuie. 

De ce trebuie să am grijă de mine? 

Asta doare, pentru că răspunsul e același. Pentru că ar trebui să mă iubesc, nu? Pentru că zac de jumătate de săptămână, plutesc. Nu mi-am făcut nici exercițiile de gimnastică, și trebuie să mă pensez urgent. Deci nu am grijă de mine, nu? Dar de când zac așa, am făcut alte lucruri. M-am oprit din muncă exact când am simțit că vreau să mă opresc. Evident nu în mijlocul unei lecții, dar acasă, din mijlocul unui email, m-am oprit am ieșit pe balcon, am udat floarea, m-am întors. M-am așezat pe pat și am pierdut o oră pe telefon și mi-am golit creierul de muncă și apoi am putut să îl umplu la loc. Mi-am luat copilul pe tricicletă în loc să îmi bifez checklistul și ne-am plimbat două ore. Am colorat cu cariocile cu Ileana. Nu mă mai enervez când vine la mine și am ore online. O iau în brațe sau o așez lângă mine și ea se joacă în timp ce lucrez eu și e pace. Am stat pe scaun degeaba pe scaunul din bucătărie și am ascultat călugări budiști. Mi-am luat inima în dinți și am luat fata cu mine la animale. Și animalele au iubit-o. Mi-am rescris poeziile din liceu. Mi-am pus pe hârtie momentele de furie, chiar și cele nemanifestate și le-am iertat. Am plâns. Am râs. Mi-am contactat acel prieten de care mi-era tare dor. Mi-am luat adio de la niște elevi ca să câștig timp pentru mine. Așa că nu știu, am avut sau nu grijă de mine? 

Bineînțeles că nu militez pentru neglijarea igienei personale sau a îndatoririlor de serviciu. Doar că am început din alt punct acum. Din mijloc. Și încet încet le voi aduce pe toate la un loc. Nu mă mai simt vinovată. 

De ce sunt importantă? Why the fuck not? Pentru că sunt. Atât. De ce ar fi nevoie să îmi justific vreodată importanța? Universul a cheltuit atâta energie cu mine. Cum să nu fiu importantă? Sunt și în același timp accept că sunt la fel de importantă sau de puțin importantă ca orice altceva care există. Și asta nu mă mai sperie și nu mă mai face să urlu de neîmplinire. 

Să le spui unor adolescenți că iubirea e cheia vine cu multe note de subsol și disclaimere. Dar despre asta, altă dată. O să scriu un pic mai încolo despre cum am înțeles ce e iubirea de sine și cum o explic mai departe chiar dacă știu că mai am mult de lucru. 

DAY 1

 Aș putea să mă păcălesc eu pe mine și de dragul ordinii universale să zic că azi e a 2-a zi în care stau și scriu. Dar aș minți. Pentru că, deși am scris ieri, azi pare tot prima zi. Aceeași angoasă, aceeași panică. Același sentiment dubios de unde sunt și unde mă duc. 

Am anulat tot ce aveam de făcut azi în afară de cursurile oficiale. Am nevoie de timp. Și nu este vorba despre ceea ce am de făcut neapărat azi, proiectul super interesant la care lucrez. Aș putea să le fac pe toate. Din nou. Dar cu ce cost? Pe cine mai sacrific azi pe altarul eficienței, pe mine sau pe Ileana? Sau e implicit că ardem amândouă dacă greșesc eu. 

În vrie, în derivă. Așa mă simt de marți încoace. Dragged in a whirpool by my legs. Caught in a landslide, vorba lui Freddy Mercury. Nu este prima dată când sunt aici, de fapt, cred că este modul meu implicit de existență. Sub presiune. Și am crescut și făcut multe lucruri datorită și în ciuda acestui mod de viață. Dar îmi e din ce în ce mai clar că nu mai ține. 

Poate doar pentru că îmbătrânesc. Poate că am zile mai proaste acum. Poate din cauză că nu dorm noaptea. Poate pur și simplu mi-a ajuns cuțitul la os. Poate, cine mai știe, poate ies de aici? 

Am dormit puțin și prost. Am culcat copilul târziu. Am sperat că dacă o mai las să se joace, îi va fi mai ușor să adoarmă când mergem în pat. Am greșit. Iar. A adormit târziu iar peste noapte, când eu lucram, s-a trezit urlând. Nu plângând, urlând. Urlând și zvârcolindu-se. Poate îi iese o măsea, poate are un puseu de creștere. Poate a visat urât pentru că se joacă pe tabletă și se uită la YouTube mai mult decât e ok. Poate s-a trezit și nu m-a văzut acolo și s-a speriat. Sau poate este o situație dintr-aceea unde răspunsul este all of the above. Sau niciunul. Mi-a luat o oră să îi schimb hainele fiindcă se udase. Se zvârcolea în brațele mele și urla animalic. Nu era copilul meu acolo. Era plecat. Era altceva. Era furie și frustrare și neputință. Era tot ce simt eu și nu pot să fac. M-a lovit cu capul în față, în piept, m-a zgâriat. Nu o puteam lăsa jos din brațe pentru că s-ar fi lovit de pat, de podea, de sine. Îi cântam, făceam shshshsh, îi spuneam că mama e acolo și nimic nu mergea. Absolut nimic nu mergea. 

Pentru că dacă e să fiu absolut sinceră, mama nu era acolo. Nu era nicio mamă în camera aia azi noapte. Erau doar doi copii la fel de speriați. Doar că unul dintre ei era legal și moral responsabil pentru celălalt. Și eșua teribil.

Luni a fost aproape perfect. Aproape. Am ieșit în parcul de la gară. Am stat puțin la locul de joacă iar apoi am plecat după castane. Am învățat-o să adune castane. Să se ferească de găoacele țepoase în care vin castanele. Am învățat-o să adune melci. Și ea spune Mec când vede melcul. Și mă întreb dacă nu cumva acesta este primul cuvânt în română pe care îl știe. Tot ce știe și știe multe, a învățat de la YouTube. Cuvinte, animale, numere, litere, culori, forme. Cred că știe mult mai multe decât ne dăm noi seama. Dar din păcate sunt uneori atât de deconectată încât nu înțeleg.

În situația de dinainte, cu tatăl ei acasă, eu eram prin contrast cu el, mai echilibrată, mai calmă, mai prezentă. Dar acum, unde, pe de o parte nu mai există contrast, iar pe de altă parte, nu mai există nici sprijin, sunt cum se zice pe românește, sărită din balamale. Totul în jurul meu este sărit din balamale. La propriu. Mai toate ușile scârțâie în apartamentul acesta, ușile dulapurilor se țin într-un singur șurub, ușa glisantă de la cabina de duș atârnă într-o jumătate de roată. Și pe cât este asta de frustrant, nici acum nu m-am ocupat de ele deoarece mă simt vinovată că de fapt nici nu am despachetat toate lucrurile. Și nu mă apuc de despachetat pentru că am alte lucruri de făcut. Pe care nu le fac pentru că am alte lucruri de făcut. Mereu am ceva de făcut și mai niciodată nu fac ceea ce este important. 

De întrebat/ cercetat/ testat: este ok să îmi împart taskurile mari în etape și să le alternez sau este mai benefic să duc un task uriaș până la capăt și apoi să mă apuc de altul? 

Welcome home!

 Am uitat că aici îmi făcusem casă. Am început blogul acesta din narcisism, cred. Pentru că la un moment dat am fost convinsă că ceea ce aveam de scris era atât de important încât trebuia dat mai departe universului. Pe parcurs, a devenit un jurnal și a început să îmi fie rușine să îl pun în lume. După o vreme, l-am abandonat cu totul. Devenise prea apropriat sau poate eu mă îndepărtasem prea mult. Adevărul cam acesta este, de fapt. Am plecat la un moment dat de acasă. De acasă din mine și nici acum că m-am întors fizic acasă, în orașul în care m-am născut și am crescut, nu reușesc să fiu acasă din nou. Acasă cu mine. Acasă în mine. M-am mutat de atâtea ori și realizez că îmi e bine așa. Pierre qui roule... Piatra care se rostogolește, nu se înverzește cu mușchi și licheni. Nu mai cred că asta e o zicală pozitivă, dar cumva la mine în cap, era. Să te miști în continuu ca să cumva să se lipească ceva de tine. Să nu cumva să prinzi rădăcini undeva. Să nu cumva. 

Am zis mereu că fuga e în mine. Mă uit la un serial siropos pe Netflix, prea siropos pentru standardele mele, și era acolo o tanti care se lupta cu propriile mori de vânt și i-a zis cineva că, deși suferea ea însăși că fusese abandonată, the running gene is in you.  Și am simțit asta. Nu de azi de ieri. Faptul că uneori nu fug necesită un enorm efort de voință și chiar și atunci reușesc cel mult să nu fug fizic. Emoțional, sunt plecată de mult. Plecată de lângă prieteni, plecată de lângă tata și mai rău, plecată din mine. Dar ceea ce mă doare cel mai tare acum nu e că simt că plec de lângă Ileana ci că simt că mai degrabă, de fapt, nici măcar nu am ajuns lângă ea. Că sunt aici, dar nu sunt. Că nu sunt. Punct. Atât. Nu sunt.

Și mă surprinde când mă vede și când mă caută și când mă cheamă pentru că eu am impresia că sunt invizibilă. 

Am avut odată o temă de scris un text din perspectiva unui mort. Eu am scris despre o fantomă, o tipă care bântuia casa în care își pierduse viața și frustrarea ei de a nu fi auzită, văzută și de a nu putea atinge și schimba nimic din jurul ei. Plot twist, nu era moartă, era cât se poate de vie, dar era depresivă.

Cum naiba am putut atunci să înțeleg atât de bine un sentiment care mă doare azi atât de tare? Pentru că am mai fost aici. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, sunt mai mult aici decât în orice altă parte. 

Invizibilitatea e atât de neobișnuită pentru mine. Și atât de frustrantă încât fac pe naiba să mă insinuez în viața tuturor, să mă asigur că mă văd. Dar de reținut, că îmi doresc foarte tare să mă vadă cu ochelarii mei, nu cu ochii lor de acasă.

E ciudat că nu reușesc să aplic ceva ce am înțeles demult. Ceva ce i-am învățat și pe alții. Că insulta venită din afară nu doare decât dacă durea deja. Am avut revelația asta când m-a înjurat un nene în tren și m-a făcut curvă. Mi-am dat seama că oricât de nasol e cuvântul și pe oricâte liste de cenzură s-ar afla, a trecut pe lângă mine ca apa pe lângă gâscă. Nu m-a afectat deloc, deși în jurul meu erau guri căscate. Pentru că nu am fost niciodată rușinată de viața mea sexuală sau mai știu eu de ce, ideea e că asta nu m-a atins. Nu acolo erau bubele mele. Altfel m-ar fi lovit dacă mă făcea proastă. Pentru că deși știu, înțeleg și mă încred extraordinar de mult în inteligența mea, deși este lucrul de care sunt cel mai mândră și lucrul care e atât de evident încât îl vede toată lumea imediat, e de fapt fragil la mine în cap. Pentru că apare disonanța asta între: Dacă ȘTIU care e decizia bună și iau decizia care ȘTIU că e proastă, asta nu înseamnă de fapt că și eu sunt proastă? 

Înțeleg că există mai multe feluri de inteligență și că atunci când s-a împărțit aia emoțională, fost-am dusă la lucru (vorba cântecului). DEȘI, îmi vine tare ușor să înțeleg sentimentele altora, deși îmi e ușor să mă conectez și să mă adaptez, deși am o capacitate uriașă de introspecție, TOTUȘI nu reușesc să acționez în consecință. Mă uit la sentimentele altora și la ale mele  cu o curiozitate morbidă de anatomist de secolul 17 care trebuia să disece omul în bucățele ca să îl înțeleagă. Așa că poate că ar fi cazul să încep să mă port ca un om de secolul 21 care știe deja ce e pe dinăuntrul oamenilor și trebuie să lucreze cu tot omul ca să-l facă bine, adică și cu dieta și cu obiceiurile și cu psihicul, nemaifiind necesar să tai, să scoți mațele ca să vezi de unde pute. Cel puțin, ar fi frumos să fac asta cu alții. Dar și cu mine, că disecție, slavă domnului, tot fac. Și tot ce reușesc să obțin e diagnosticul - ești nașpa. Pentru că nu sap pe unde trebuie. 

Eu le spun oamenilor să separe acțiunea de caracter, să nu își pună singuri diagnostice de genul, am înșelat/ am întârziat/ am rănit/ am neglijat - rezultă că sunt un om rău. Ci să se uite cu compasiune la sine. Și ghici cine nu face asta. 

Mă abțin cu greu să nu adaug emoji-uri în textul acesta. Să las doar cuvintele să spună ce au de spus. Un smiley sau un sad face lipesc un înțeles premeditat de propoziție. Și e tare util când ai o conversație prietenoasă cu cineva ca să te faci înțeles și să rămână o conversație prietenoasă. Aici însă mă voi feri să fac asta. Pentru că poate azi mi se pare cea mai mare glumă din lume cum îmi scot eu mațele pe masă, pentru că umorul este un mecanism de autoapărare pentru mine, pentru că a face haz de necaz mă scoate din belele adesea. Dar poate mâine sau peste o săptămână sau peste șapte ani voi reuși să simt altfel ceea ce am scris. Și atunci nu vreau să fiu influențată de interpretarea pe care am dat-o azi textului meu. 

Dacă un scriitor ar pune emojiuri in text, l-aș urî. Dacă un scriitor face abuz de semne de exclamare, mă zgârie la ochi. I-aș zice scriitorului: Nu îmi mai indica ce să simt. Spune ce ai de spus și ai încredere în mine ca cititor că voi procesa inteligent.  Așa că asta trebuie să fac și eu, să am încredere în cititorul care voi deveni peste ceva vreme. 

De ce m-am întors la blogul acesta? De-a lungul vremii, m-am tot îndepărtat și împrăștiat către alte bloguri, unele mai orientate spre profesie, altele atât de personale încât nu știe nimeni de ele. Dar m-am hotărât acum câteva zile să mă întorc aici. Am deschis pagina după mai bine de un an, cred, să caut o poezie pe care am scris-o demult. Ca să îi arăt unei prietene ce deșteaptă am fost eu odată demult, că m-am prins demult că sunt obsedată de control și bineînțeles, că deși m-am prins, nu am acționat în consecință. Și după ce i-am trimis poezia, am recitit prima postare pe care am făcut-o aici. 

http://fetitaculinguritadeinghetata.blogspot.com/2008/07/fetia.html 

E de acum 13 ani. Acum 13 ani credeam multe lucruri bune despre mine dar se pare că la fel de multe lucruri proaste. Dar eram absolut hotărâtă să mă disociez de copilul-Daiana.  Să îi dau ei spațiul acesta fictiv, virtual, să îi spun poveștile pentru că erau frumoase dar să fac cumva să nu mai fie ale mele. Îmi dau seama că la pornirea acestui blog intenția a fost de disociere, dar citind acum acea primă postare, mă doare atât de tare că am vrut vreodată să fug de ea, de Fetița aia cu lingurița ei de înghețată... 

Așa că, dragă fetiță care te-ai dus să muți marea cu lingurița și care ai avut mii de prieteni imaginari și dragă fetiță care acum te uiți la televizor ca să aibă mama ta timp să scrie, sunt aici. 

My father's anger

My father is almost sixty and very angry
 He banged his head on the wall, which could be fatal in his condition, that is how angry he is. He is angry because he loves his mother and he loves me at the same time and he loves himself some days and these three do not seem to match up today. My father is really angry. Drunk angry. Drunk "i will say anything" angry. And he says he is torturing me. And he is right. Because I love him so much that every blow to his head is a blow to my heart. My father is angry. Because, here, in this traditional household we have, he ended up being mother, father and housecleaner for a bunch of people who have never said thank you. For some of them it is too late anyway.
My father got drunk tonight because he knew I was coming and he had things to say that couldn't be said otherwise. And I get it. I had to get drunk side by side to let him know that I met my boyfriend on Tinder and that I am trying to get pregnant. We love eachother but there are certain topics that only booze lets us touch. My father is angry because he blames himself for the poor choice of a mother that I have had. My father is angry for a billion trillion reasons
 And he hasn't cried like tonight in years. But none of these reasons are me. He is not disappointed in me. He approves. I am still his biggest love and day after day after fucking hard day this keeps me going. On and on and on and on. He will never read this.
(Written in Sept 2018)

Taxi Stories - Black cat, bad luck?

Desigur ca nu voi incepe aici sa turui ce cred eu despre superstitia asta. In conditiile in care Musette e pisica sef la mine acasa, nici nu cred ca e loc de vreun comentariu. O poveste cu taxiuri deci, fiindca asta promite titlul.
Azi alergam intre meditatii. Sfanta Vacanta, ce s-a ales de tine? Agat un taxi din strada sa strabat Bucurestiul de la est la nord.
Cald rau in masina. Las alizeul sa ma vanture. Cu maxim tupeu, sfidez `curentul` si las toate fereastrele deschise. Nu vorbesc cu soferul. Pare ursuz si mofluz si nu am chef de teorii. Un urias transpirat care pufaie intr-una, de caldura si pentru ca pare nu i convine nimic pe planeta. Dar pare ca stie ce are de facut deci ma apuc sa citesc. Dau gata cateva pagini bune cand, pe Stefan cel Mare, ma intreaba:
- Pe Barbu Vacarescu sau pe Dorobanti?
Discutam scurt, raspund in doi peri fiindca nu am chef sa iau decizii si oricum e la fel de aglomerat/liber peste tot. Decidem Barbu Vacarescu. Bag capul inapoi in carte pentru doua secunde, cand aud ceva. Cel mai nasol lucru pe care puteam sa il aud si ultimul de care aveam nevoie: MIAAAAUUUUUUU MIAUUUUUUUUUUU MIAUUUUUU!!!
Scot capul pe geam alarmata. Nici urma de pisic. Niste gunoaie in saci pe trotoar. Mi se deruleaza in cap povesti mult prea familiare cu pisici in pungi ... Soferul se panicheaza si el. Nu stiu daca pentru pisic sau pentru mine care iesisem jumate pe geam afara. Pe urma rasulfa usurat.
- E Petshop, doamna!
Intr-adevar, eram opriti la semafor, fix in fata unui cabinet veterinar cu usa deschisa si clienti inauntru. Nu eram convinsa ca de acolo miaune, dar cel putin daca miaune acolo, o sa il auda cine trebuie. Vruum, se face verde, plecam.
Dreapta pe Barbu Vacarescu si ne oprim din nou la semafor, la intersectie cu Lacul Tei. Moment in care, soc si groaza, se aude iar : MIAAAUUUU MIAUUUU MIAUUUUU !!
Acelasi MIAU. Sunt sigura de asta fiindca, dupa atatea pisici, macar atata sunt in stare sa fac, sa recunosc voci diferite de MIAUUU! Ma fac verde, soferul albastru. Imagini cu pisici prinse pe sub masini, mutilate, chinuite... Si acelasi gand la amandoi: DE LA NOI SE AUDE!!! TRAGETI PE DREAPTA ACUM!!! Mai ales ca in stanga noastra la semafor un barbos dintr-o alta masina  se uita socat tot catre noi.
Taximetristul parcheaza tremurand, acum ne inchipuim amandoi ca o sa cada animalul si il facem praf imediat. Oprim, iesim din masina, luam masina la puricat. Eu pe o parte, el pe o parte... Barbosul de la stop a parcat si el si asteapta sa ajute daca poate. Nu se mai aude nimic, ceea ce e si mai grav. Dupa cateva clipe de scenarii care mai de care mai sumbre, ne ajunge din urma un pieton:
- Nu era la dumneavoastra. A fost pe toba la boul ala de a facut dreapta si a cazut in mijlocul strazii. Un pisic negru. A traversat strada.
- Cine, boul?! intrebam in cor eu, taximetristul si barbosul.
- Nu, pisicul. Uitati-l colo.
Intr-adevar pe partea cealalta a intersectiei, o mogaldeata neagra. (Mort, lovit, toate povestile horor in cap...) Ridica capul, se uita bine si ... o iese inapoi in sosea.
- Aaaaoleuu! urlu eu.
- Dobitocule! urla soferul.
- Ce?! La cine strigati? intreaba barbosul, care cred ca era high ca nu pricepea nimic.
Un cersetor, dintre cei care se plimba printre masini la semafoare, iese in strada in trafic, ia animalul de spinare, il pune inapoi pe trotoar. Opresc masini la stop, isi reia activitatea de cersit. Pisicul iese iar in strada, cersetorul isi paraseste postul, aduna iar animalul dintre masini. ll aduce iar pe trotoar.
Pe partea cealalta a strazii, eu, taximetristul, barbosul si pietonul, ca la teatru. Prea departe sa facem ceva, aruncam onomatopee si exclamatii dezarticulate :
- Asa! (eu)Ce bine!(taximetristul) Nuuuu!! (eu)Pff!(pietonul) Fir-ar al dracu! (taximetristul)Asa! (pietonul)A, sa-mi bag...!(eu, spre rusinea mea) Ce se intampla? Unde va uitati? (barbosul, desigur!)
Si intr-un final...
Pleaca masinile de la stop. Cersetorul se intoarce pe trotoar, ia pisicul la subtioara si pleaca de la `job`. A fost adoptat.

Eu ajung la copii, vorbind cu taximetristul despre animale, protejarea planetei, Delta Vacaresti si alte locuri unde viata gaseste solutii.

Si daca nu cumva pietonul si-a facut pomana sa il trimita acasa, barbosul e tot acolo, intrebandu-se de ce miaunea taxiul.

The tedious job of saying I Love You. Again

The tedious job of saying I love you (again)

It is like moving a mountain
Like herding a cat
Like a job for a mad man
I would never do that
Again
It is like having exposed my naked butt out a window
Like drawing a circle freehand.
I could eventually get it right but why bother
And what for, when I would be just as content to merely doodle for ever and ever from now on to the end of all days?
It is like forcing a corn out from my rock solid heart
Like a stake through the safety
And the freedom of being alone.
Why do you wish me to come to the light? Why do you force me to hurt you? Why would you tip this carefully put up appearence of balance, why couldn`t you stay a stranger and be happier for it? You would have me be pretty and behave and stay civil. You would have me remember birthdays and cats names and relatives allergies. You would have me say things like how are you and have you had lunch and where did you put the big spoon with the duck on the handle. You would have me learn how not to offend you through a stupid political comment. You would give me the weapons to hurt you. Show me your heel and hand me the sword in a glance. You would make me control my furies and be civil and lovely. But I am angry and I want to allow it to fester. Rage moves the world not the beastly appearance of romance. Be sweet be a dear walk away while you can, while i let you, while i still possibly can. Do not call looking for me do not make me your friend. It`s a job for a mad man. No one sane should ever do it again.

Arheologie de suflet - 15-08-2006

Am scris ceva fix acum 9 ani, tot despre trăit în două lumi deodată, acasă şi la Bucureşti, şi uite cum se învârte roata, rota rota rotarotarotarot tarot tarot....

La întoarcere

Şi merg pe drum
şi scuip tutun
şi urlu iar ca un nebun:
- Nu m-au bătut,
nu m-au avut,
ei nici măcar nu m-au văzut!
Ce fericire!
M-am îngrăşat când toţi credeau
că eu numai fumez şi beau;
în şoldul meu
se germinează Dumnezeu.
Ce strălucire!
Şi-am să mă duc din nou la toamnă
şi-o să le scriu că sunt o doamnă
şi mănânc numai caviar.
Şi-o să înghit iar praf cu pâine
şi am să beau apă cu clor
dar le voi scrie că mi-e bine
şi mai ales
că îmi e dor. 

Diagnostic: Optimism nejustificat

De ceva vreme, dezbaterile cu bunica despre măritat şi despre cumpărat casă s-au încheiat. Asta nu înseamnă că am reuşit să îi explic punctul meu de vedere şi a înţeles. Cred că mai degrabă s-a împăcat cu gândul că o să mor fată bătrână tot pe pragul lor şi că probabil e mai bine aşa decât să umblu când cu unul când cu altul că poate-poate. De vreo doi ani nu mă mai întreabă deloc dacă am pe cineva, e mai preocupată de starea civilă a prietenelor mele. ("- X. ce mai face? Are servici? Şi-a luat casă?  S-a măritat?"). Deci fetelor, dacă vă apucă sughiţatul degeaba, e probabil curiozitatea bunică-mi.

Acestea fiind spuse, dintotdeauna, discuţiile cele mai frecvente pe care le am cu bunica mea de 82 de ani se rezumă la două întrebări.

Dacă merg prin casă cu gândul în altă parte, dacă citesc în linişte, dacă mă uit plictisită la televizor, dacă împuşc bile în Zuma pe pilot automat, cu mintea aiurea (da, încă mai joc Zuma) sau adesea, dacă vorbesc calm, sau pur şi simplu dacă mă mişc fără să fac acrobaţii mortale sau mă exprim fără să hohotesc şi să chiţăi, adică dacă mă comport absolut normal, jenant de normal: DE CE EŞTI SUPĂRATĂ? 

Nu DACĂ eşti supărată, că e clar că eşti, că nu ai cum să stai aşa cuminte într-un loc şi să nu fii supărată. Nu se poate să nu te gândeşti la ceva nasol când taci. Pentru că nu e aşa, lumea asta e atât de naşpa şi viaţa asta atât de grea că nu ai cum să nu fii supărat des, sau de preferat, tot timpul. 

Dacă am vorbit ceva amuzant cu tata, sau cu S. la telefon, dacă mă uit la comedii, dacă e vreun clip cu Fuego  la tv şi mă pufneşte râsul, sau dacă pur şi simplu am o zi bună şi zâmbesc, dacă răspund cu o glumă, dacă mă distrează să colorez ceva, dacă mi-e bine, pe scurt:  DE CE RÂZI? CE E DE RÂS? 

Pentru că e absurd să găseşti ceva de râs când lumea... viaţa... bolile... banii.... 

Şi mă gândeam zilele astea, că tot mă mut înapoi acasă din motive nu foarte amuzante, că ar trebui să mă simt un pic tristă. Dar nu-mi iese. Fac bagaje, car bagaje, caut soluţii, mă sprijin pe prieteni, ies la mal. Şi mă uitam la tata care tocmai se recuperează după o perioadă mai proastă, că s-a pus singur pe picioare şi nu ia nimic în tragic. Şi mă gândeam că suntem stricaţi fiindcă nu reuşim să ne plângem de milă suficient. Că nu am învăţat mai nimic de la ăi bătrâni. 

Mă distram cu un testuleţ dintr-ăsta pe net care mă întreabă deodată cum îmi văd eu viaţa până acum, soft and easy precum jeleurile colorate în formă de ursuleţi sau hard and difficult to swallow precum dropsurile alea nesuferite (jawbreakers le zic ei). Şi am stat un pic să mă gândesc: falimentară sunt, fizic nu mă simt foarte ok, mă mut înapoi acasă şi asta ar trebui să fie naşpa, majoritatea prietenilor mei sunt într-un rahat mai mic sau mai mare, traume din copilărie se pare că am, iubiri ratate am cu grămada ba chiar am încasat încă investiţie amoroasă falimentară în ultimul an, am pierdut nişte clienţi, nu ştiu prea bine încotro mi se îndreaptă cariera. Da, e clar... SOFT AS GUMMY BEARS!! 

Pur şi simplu nu am putut să zic că e nasol. Bani se mai fac, am nişte clienţi noi şi unii foarte fideli. Dacă mă mut, strâng bani, îi ajut pe ai mei, combat singurătatea şi cinele cu supă la plic, dragoste se mai găseşte, sănătatea se repară ... Am zis că am trăit şi că trăiesc bine, nu am avut de ales. Şi m-am simţit foarte vinovată că nu am învăţat nimic de la bunica despre tragismul dramelor mărunte.

Ochi albaştri

Prea cald în casă, prea multă mobilă, prea multe hârtii, o pisică miaună şi nu pot dormi. Îmi iau Kindle-ul şi ies în parc. Stau o oră pe o bancă, aproape de casă. Mă simt vinovată că nu mă mişc. Plec. Fac aproape o tură de parc citind în continuare. Când mai am aproape un sfert de drum să ajung înapoi acasă, îmi dau seama că nu sunt încă pregătită să intru. Mă opresc pe altă bancă şi mai citesc aici o oră şi ceva. Vreau să aprind o ţigare dar mi-am uitat bricheta. Sper să treacă cineva cu o ţigare aprinsă, să cer un foc. Trec mai mulţi fumători, dar nu îndrăznesc să fac gestul de a mă ridica să cer. Nu de ruşine, dar mi se pare că interacţiunea cu alţi oameni, norma de a spune "nu vă supăraţi" şi "muţumesc" cere prea mult efort. Şi chiar acum nu sunt pregătită să ies din mine. Aşa că stau acolo cu Kindle-u în mână, citesc şi trag cu ochiul la câte feluri nenaturale au oamenii de a se ţine de mână.

Vine şi se opreşte în faţa mea şi, cu capul puţin aplecat spre dreapta, cu un zâmbet discret, întreabă:
- Aceea este o tabletă?
- Nu, este doar pentru citit.
- Cum adică? Ce înregistrezi pe ea?
- Doar cărţi.
- Cum adică? De unde le iei ?
- Cărţile sunt transformate pentru a fi citite pe calculator şi eu le mut aici cu un cablu. Şi citesc.
- Am şi eu o tabletă, dar nu mai porneşte.
- Nu mă pricep, îmi pare rău.
- Haideţi să vă spun o poveste.

Se aşează lângă mine. Are cea mai senină faţă pe care am văzut-o în ultima vreme. Nicio urmă de meschin, de maliţios, de fals. Şi nişte ochi uriaşi albaştri de la care nu-mi pot lua privirea.

- Spune-mi o poezie, îmi cere.
- Îmi pare rău, nu ştiu poezii pe dinafară.

Îmi recită o poezie despre îndrăgostiţi care se întâlnesc pe un mal şi nu au decât o clipă să-şi spună totul înainte de a se despărţi pentru totdeauna. Am închis Kindle-ul şi încremenesc cu un zâmbet larg şi fără cuvinte.

- Am citit multe poezii şi le ţineam minte pe toate. Acum nu aş mai putea învăţa niciuna. Acum uit.

Pe lângă noi, trece ţopăind o fetiţă de vreo 3 ani, într-o fustiţă roşie cu buline albe şi o ie mărunţică. Ne fură privirile şi inimile.

- Aveţi copii? mă întreabă după ce trece zâna.
- Nu.
- Sunteţi căsătorită?
- Nu.

Aştept replicile cu "dar ce aşteptaţi?" sau "lăsaţi, că mai aveţi timp". În schimb, îmi zâmbeşte iar şi spune, uitându-se undeva departe, dincolo de lac.

- Mai bine.
- Dar lucrez cu copii, mă grăbesc să îi spun. Sunt profesoară.
- Da? Ce predaţi?
- Limba engleză.
- Limba engleză... Ce frumos! Eu am făcut Liceul Industrial. Am învăţat germană şi cu asta m-am descurcat. Am fost în Germania, am fost peste tot. Am construit uzine şi combinate. Sunt inginer. Am plâns când au venit Roman şi Iliescu şi le-au distrus pe toate.

Mi-e frică de politică. Nu vreau să rupă vraja cu politica. Din fericire, oftează şi se opreşte. Se întoarce iar la mine, cu ochii aceia neverosimil de albaştri şi toată faţa, albă şi luminoasă, îi zâmbeşte.

- Spune-mi o poezie.
- Îmi pare rău, repet. Nu ştiu poezii.

Zâmbeşte. Asta face mereu şi nu mă pot stăpâni să nu zâmbesc şi eu. Are o prezenţă atât de frumoasă încât este singura reacţie posibilă.

- Acum ceva vreme m-am trezit că nu pot merge. Mă durea totul. Ştiţi ce am făcut? Am aruncat pantofii ăia frumoşi de stradă şi mi-am luat astea. Acum merg iar.

Îmi arată sandalele lui împletite. Poartă o cămaşă şi pantaloni de trening. Are o batistă într-un buzunar.

- Obişnuiam să-mi fac plimbarea în jurul ambelor lacuri, dar acum merg doar aşa, un pic până la mine.
- Este important să faceţi mişcare.
- Câţi ani credeţi că am?
- Nu ştiu. 70 ?
- 92.
- Multă sănătate!

Mai zâmbeşte un pic.
- Ştiţi, îmi spune, mi-a făcut mare plăcere, dar acum trebuie să mă mişc. Dacă nu mă mişc amorţesc de tot.

Se ridică să plece. O să-şi ia sandalele şi batista, o să-şi ia chipul ăsta luminos şi ochii ăştia incredibili de albaştri, cu genele lor rare, lungi şi albe, o să-şi ia povestea şi nu am să-l mai văd poate niciodată.

- Vă mulţumesc că v-aţi oprit lângă mine, îi spun.
- Cum era să nu mă opresc? zâmbeşte şi mă ia de mână. Ispita era prea mare.

Mă strânge de mână o clipă, zâmbeşte ştrengăreşte şi pleacă să-şi termine plimbarea. Dacă stă mai mult, amorţeşte de tot.

White cars

I need you
You smashing bones for a living
only to set them back straighter than ever. 
I need you 
gobbler of half-baked ideas
Messiah uncalled for
you stubborn fool of a man.
I need you
and this makes me wander
through infernos and back to sample the tar
to go as far
and away
as I can
to make me not want you to stay.
I need you,
tonight not because I have broken my back,
but because I have shattered my heart
in a million billion pieces
and all the king's men
and all the king's fools
can never put it back together again.
I broke it trying to find you
in the wrong body, 
in the wrongest wretch of a man. 
I need to make sure you exist. 
That you're still alive, 
still not mine. 
I need to put a face to the mess 
and leave it at that. 
I don't need you to love me. 
Not that you ever could. 
I just need to know you're still unlovable, 
still blind to me.


And I should never write this. 

It will only be misunderstood. 
And you would never get it fully 
but meanwhile, 
I'm still stalking all the white cars in the neighborhood.