Sunt multe momente în viața mea când am strigat sus și tare împotriva nedreptății, când am fost apărătoarea celor umiliți și obidiți, când m-am certat cu bullies și m-am bătut cu băieții care nu se purtau frumos cu surorile lor. Asta încă de când eram copil. Omul pe care l-am iubit vreo 20 de ani e un tip cu care în primii 10 ani din relația noastra ( între 5 și 15 ani) m-am împins, lovit și înjurat pentru că nu se purta frumos cu sora lui mai mică. Ceea ce a și dus pe urmă la o prietenie zdravănă pentru că de la mine auzea mereu adevărul, chiar și când mânca cacao. (cacofonie inteționată) Un singur lucru mi-a fost al naibii de greu să îi spun în următorii 10 ani (de la 15 la 25) și asta pentru că era adevărul meu, durerea mea, nu a altuia. Nu i-am putut spune timp de 10 ani că sunt atrasă de el și că vreau mai mult. Nu i-am spus că mă doare să îl ascult cum suferă din iubire, nu i-am spus nimic. Până când i-am spus și s-a terminat totul. Ne-am văzut din ce în ce mai rar iar acum e o lume întreagă între noi deși știm exact unde se află celălat și ne-am putea vedea și auzi oricând. Dar nu o facem. Pentru că eu am spus adevărul.
Nu am spus povestea asta ca să mă învinovățesc. Faptul că am spart bula aia e una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat vreodată. După acel moment, am fost liberă. Dar a durut.
Nu aveam de gând să povestesc despre asta dar nu știu cum, că s-a legat bine cu ceea ce voiam să zic de fapt. De fapt textul acesta trebuia să fie despre voce. Despre vocea mea care poate fi ceva dar nu e.
Am o voce care o dată a zis: Să nici nu-ți treacă prin cap! cu un asemenea ton că agresorul s-a panicat și a schimbat direcția în loc să pună mâna pe mine.
Am o voce care a făcut un bully care abuza verbal o vânzătoare să tacă și să își vadă de treaba lui.
Am o voce care a făcut un nesimțit să se ridice de pe scaun nu ca să mă pocnească, ci de rușine.
Nu exagerez și nu mă laud. Este de fapt destul de șocant pentru mine că am asemenea putere în mine.
Am o voce care poate țese povești ca să îmblânzească atât copii de grădiniță cu capul în nori, adolescenți sictiriți și adulți pretențioși deopotrivă.
Am o voce care poate să facă toți profesorii să plângă sau să le fie rușine la banchetul de a 12-a.
Dar nu am o voce cu care să cer ajutor.
Nu găsesc o voce cu care să îmi iau apărarea când mă rănește cineva drag. Nu am voce cu care să spun NU cuiva care contează. Nu am voce cu care să spun nu mai pot când nu mai pot. Nu am voce cu care să cer ceea ce mi se cuvine. Pentru că simt uneori că nimic nu mi se cuvine.
Ocupă cât mai puțin loc, stai cuminte unde te-am lăsat, joacă-te frumos, vorbește frumos, recită poezia, învață tot, nu fi supărată, nu fi tristă, nu plânge = copilul perfect.
Tata îmi zice de ce nu vorbești cu mine? de ce nu mi-ai spus că ai probleme? Și vreau, mai ales că acum e aici aproape și tocmai pentru că e aici aproape, vreau să îi spun, să îi vorbesc, dar nu știe să asculte. Uneori cred că preferă să audă despre problemele mele abia după ce au trecut. Nu știe ce să se facă cu mine în criză.
În primul rând, nu pot să plâng. Dacă plâng, îmi spune că nu merită să plâng sau începe să se înfurie pe orice chestie care m-a făcut să plâng și să înjure cauza externă, lucru care nu mă ajută deloc. Pentru el, cred, nu pot decât să presupun, plânsul e ultima redută. Dacă plângi, totul e fără speranță, nu mai vezi scăpare, sunt probabil aproape moartă dacă plâng și e datoria lui să mă scoată de acolo, cât mai curând. Și eu nu vreau decât să plâng,
E fascinant că în timp ce scriu asta plâng, și mă chinui să nu plâng și nu știu de ce naiba mă chinui să nu plâng că doar nu mă vede nimeni. Nici când sunt singură nu îmi mai dau voie să plâng. După ce m-am mutat aici în toamnă și am început cu greu să umblu la balamalele ruginite am redescoperit plânsul. Și am început să plâng și de fericire ceea ce ar fi fost inimaginabil până acum 2-3 luni.
E fascinant și că mă aud vorbind în timp ce scriu ce am scris mai sus și îmi dau seama că sună exact ca un copil care se plânge că nu îl înțeleg părinții. Și asta e pe de o parte ridicol și pe de altă parte, îmi vine să zic, în sfârșit!
Cum am ajuns însă aici? Păi de la Ileana, desigur. Am descoperit cu stupoare că, în ciuda firii mele războinice, apărătoarea celor slabi și mama răniților, așa cum nu reușesc să mă apăr pe mine când lumea e afurisită cu mine, nu reușesc să o apăr nici pe ea....
Și de aici, șoc și groază. Pentru că pe ea trebuie să o apăr, că dacă nu eu atunci cine?
Am reușit cu chiu cu vai să dau cu flit, relativ politicos dar ferm unor oameni binevoitori care s-au oferit să o ia la ei dacă nu vrea să meargă cu mine, când făcea un tantrum pe stradă. Am reușit să le spun unora și altora că e normal să plângă și să se plângă. Dar când i-am spus tatei că m-a deranjat o tanti care comenta despre picioarele grăsuțe ale fiică-mii, el mi-a zis că sunt eu prea sensibilă și eu am tăcut.
Și din fericire, el tocmai pleca și am putut apoi să bocesc în voie, pentru că el nu înțelege ce înseamnă pentru fete când tănticile astea nu au nimic mai bun de făcut decât să judece cum arăți. El nu știe că pe mine m-a oprit o vecină îngrijorată când aveam 12 ani să îmi zică să nu mai mănânc pielea de la pui ca să nu mă mai îngraș că e cam grăsuță domnișoara. Nu știe câte porecle am avut și câți flăcăi am alergat și bătut ca să trebuiască să merg acasă să mă plâng că mi se dau porecle. Nu știe cât de mult mi-a luat nu să iubesc, ci măcar să accept suficient corpul ăsta în care se întâmplă să fiu, suficient cât să nu mai vreau să îl distrug. Suficient cât să îi mulțumesc că e întreg și sănătos. Suficient cât să nu vreau să îl (mai) distrug, suficient cât să îl apăr (uneori).
No comments:
Post a Comment