Ieri mi-am propus să las fata cu tata ca să îmi pot face cumpărăturile în voie, să umblu frigiderul cu provizii, să fac mai multe drumuri dacă e nevoie, să fiu singură o vreme. În primul rând mi-a zis că tocmai ieri voia să meargă să plătească niște impozite. I-am propus să merg eu azi, nu ieri, în oraș sau să merg să și plătesc dările. A rămas că mă duc eu ieri peste tot.
Nu o să mă plâng că a ales să vină el la mine în loc să duc eu fata la el deși asta mi-a dat planurile peste cap, nici că a întârziat pentru că a ațipit deși și asta mi-a dat planurile peste cap. Până la urmă, se întâmplă. Nu o să mă plâng nici că mi-a zis să nu mai merg în centru la impozite deși îmi plănuisem deja să ajung și în centru după unele lucruri. Nu o să mă plâng nici că era deja 13.30 și i-am spus că ar trebui să iau ceva rapid de mâncare pentru fată că e ora prânzului și mi-a zis că mai bine nu, să mă întorc eu repede și să mănânce când vin eu. Deși dacă m-ar fi ajutat cu prânzul fetei, când veneam puteam doar să o culc și să mă odihnesc și eu. În schimb, a trebuit să mă grăbesc, deși eu voiam să îmi fac cumpărăturile în voie, a trebuit să gătesc când m-am întors pentru că nu aveam mâncare, a trebuit să culc fata de amiază la 5 și eu să nu apuc să mă odihnesc înainte de cursul de seară, deși eram nedormită din noaptea precedentă.
Toate astea au fost doar picătura chinezească și totuși nu mă plâng. La întoarcere, m-a întrebat în schimb ce am. Și i-am spus că nu s-a întâmplat nimic nou, dar că mă simt copleșită. Și a insistat să îi zic ce s-a întîmplat NOU. I-am spus că sunt copleșită de mult, că îmi e greu să fiu 24 din 24 la dispoziția altcuiva, că mi-e uneori mai ușor uneori mai greu să mă țin bine și că azi e o zi în care nu pot să mă prefac. Și a insistat să îi spun ce s-a întâmplat.
Absolut imposibil de înțeles pentru el că așa îmi e mereu. Greu. Bineînțeles că, acum că pornisem tornada, i-am spus asta. Sunt mândră de mine că am reușit să rămân concentrată pe mine, nu să dau vina pe nimeni. I-am spus că mi-e greu mai mereu, sunt zile mai bune în care mi-e mai greu să mă ascund și zile ca cea de azi, unde nu mai pot sau nu mai vreau să mă ascund. Plângeam deja și el o ținea una și bună că de ce nu vorbesc cu el.
A zis că nu trebuie să fac din asta o tragedie. I-am spus că nu e o tragedie, e refulare și mă bucur chiar că pot refula și plânge pentru că de obicei doar țin înăuntru și simt că implodez.
Mi-a zis că nu vrea să mă vadă așa. Și i-am zis că știu, tocmai de-aia nu mă vede prea des așa. Asta nu înseamnă că nu sunt așa în mare parte din timp. Nu știu ce înseamnă asta, că nu vrei să mă vezi așa. Vrei să mă ascund? Să mă prefac? Să bag sub preș? Să râd ca prostul? Asta fac de când mă știu și nu mai vreau, nu mai pot. Nu am nevoie să mă repari, să îmi dai sfaturi, doar să mă asculți. Nu e o tragedie, știu că trece, dar e greu și am și eu nevoie să spun că e greu.
A plecat într-o stare proastă. De dimineață l-am sunat și era tot supărat. Și nu a vrut să vorbească prea mult cu mine.
Am I the Asshole here?
Știam că așa va merge discuția dacă va porni. Miercuri când am început să scriu, nu știam dacă și cum să o pornesc. A pornit singură. Și am avut dreptate. And oh, how I wish I wasn't.
No comments:
Post a Comment