În primii 100 de metri, evaluez situaţia. E un tip tânăr, cu o cămaşă albă, de-aia de pocneşte pe bicepşi şi pe pectorali, bineînţeles descheiată la gât la vreo doi trei nasturi. Oare avea şi lănţişor de aur? Asta nu-mi mai amintesc.
Butonează smartphone-ul lipit de bord tot drumul. Caută melodii pe YouTube, una mai mişto decât alta. Arăbeşti. Mişto de tot (!). Pentru că sunt cât de cât elegantă în rochiţa mea de vară, îmi vorbeşte cu dumneavoastră. Asta mă irită şi decid să nu încep nicio conversaţie cu el.
Dar la un moment dat, ajuns pe partea aia dubioasă a YouTube-ului, dă peste Casablanca. Care mai ştie melodia, are un punct bonus de la mine! Ne umflă râsul pe amândoi şi ne amintim de vremurile când era Casablanca şlagăr şi cum derulai caseta cu creionul ca să o asculţi pe repeat. :) Prima interacţiune normală de până acum. Dar, vai, asta îi dă curaj să vorbească cu mine şi se apucă să-mi laude virtuozitatea arabilor pe care îi ascultă el.
- Uitaţi, asta e chiar mişto, zice el când începe o melodie lălăită rău de tot. Aveam o dată un arab d-ăsta în maşină care înţelegea cuvintele, nu ştiu ce era, sirian, irakian, iranian, turc, d-ăştia. Şi i-au dat lacrimile, doamnă! Aşa de mişto e melodia asta. E despre o fată care îl părăseşte şi el zice că ea stătea doar pentru ce avea el şi că n-o să mai găsească ea dragoste curată ca a lui. Nu-i aşa?
Eu între timp intrasem în modul de îhîm îhîm. Adică asta răspundeam din când în când ca să nu creadă că sunt chiar nesimţită, dar nici dispusă să încep vreo conversaţie. De ce sunt totuşi amabilă când e clar că nu am ce discuta cu omul, de ce nu îl ignor pur şi simplu sau de ce nu mă apuc să-i sparg capul că e un netot incult şi de prost gust? Pentru că sunt prea bine crescută. Pentru că eu chiar dau tuturor o şansă. Mie îmi plac oamenii şi da, ştiu că asta e o opinie nepopulară.
Deci, îhîm îhîm şi la un moment dat îmi spune că arabul ăsta e atât de bun la ei acolo, în Egipt, că e aşa, un fel de Florin Salam al lor. În punctul ăsta îmi scapă, cred, un icnet de scârbă. Bine, ştiu că am zis că îmi plac oamenii, dar am şi eu limitele mele. Mă rog, puştiul interceptează începutul meu de protest şi de frică să nu-i atac idolul, închide YouTube-ul şi dă drumul la radio.
E 9 fix şi au început ştirile. Se vorbeşte despre cazul unor medici din Timişoara acuzaţi că fac trafic cu ovule cumpărate de la studente. Puştulache se întoarce spre mine şi mă întreabă:
- Ce nu înţeleg eu, dacă fetele astea donează, ele rămân fără ovare? Astea se regenerează?
Mă întreb o clipă dacă am auzit bine, ar îndrăznesc să-l corectez. Zic că poate doar a încurcat denumirile, se mai întâmplă.
- Ovule, zic, nu ovare. Ovule donează.
- A, ovule? Şi astea se regenerează?
- Nu prea. Ai câte ai şi le pierzi pe drum. De-aia nu e bine să le doneze, că rămân fără.
- Cum adică? Poţi să rămâi fără?
- Păi da, zic, oricum, după 40 şi ceva de ani, se cam termină.
- Se termină?! Păi şi ce faci fără ovare?
- Ovule, nu ovare. Alea rămân.
Nu prinde diferenţa.
-Păi şi cum le pierzi, de ce se termină ?
- Păi unul câte unul, câte unul pe lună.
Nici acum nu îi pică fisa. Speram că undeva pe parcurs o să reuşească să acceseze informaţia din cartea de anatomie de-a şaptea, dar îmi dau seama că informaţia, cel mai probabil, nu a existat niciodată la el în cap. Acuma, ce să zic, pot ierta prostul gust dar ignoranţa mă înfurie. Şi în plus, când m-am hotărât să mă fac profesoară, am decis să nu ratez nicio ocazie de a educa. Trag aer în piept şi mă apuc să-i explic care-i faza cu luna plină, de ce îl cafteşte gagică-sa o dată pe lună, ce se întâmplă la nivel microscopic când rămâne aia gravidă, ce aia metoda calendarului şi de ce dă chix uneori, ce e aia menopauză. Îmi ia cam 20 de minute. (Da, a fost un drum lung...)
La sfârşit, are o privire pe faţă care nu ştiu dacă e şoc sau reveraţie. Se uită la mine cu un respect deosebit.
- Sunteţi foarte informată. Sunteţi medic?
Dau ochii pe spate.
- Nu, doar femeie.
Îmi iese clişeul ăsta pe gură pentru că mă abţin să nu-l fac cu ou şi cu oţet că nu ştie nimic despre sex în afară de dânsa-ntr-ânsa...
La sfârşitul cursei, îmi mulţumeşte ceremonios şi am o vagă impresie că încearcă să-mi strângă mâna. Din fericire, nu-mi cere niciun număr de telefon.
No comments:
Post a Comment