- Şi pe unde vine strada asta Rotundă?
Aceeaşi întrebare pe care o aud necontenit de când m-am mutat aici. Toată lumea a auzit de ea, nimeni nu ştie exact cum să-i dea de cap.
Şoferul meu de azi e o femeie. Evident, nu sunt prea multe şoferiţe de taxi în Bucureşti. E una din meseriile alea la care ne place să tragem linia groasă cu negru - Taximetria e meserie de bărbat. O fi, n-o fi, eu nu am prejudecăţi. Merg cu tanti şi îmi propun să nu încep o discuţie despre riscurile meseriei ăştia pentru o femeie pentru că sunt convinsă că toată lumea face asta. Nu mă apuc acum să fac anchete sociale, s-o întreb cum a ajuns să facă asta, dacă e greu. Mă gândesc că dacă aş fi eu în locul ei, mi-ar plăcea să fiu lăsată în pace să-mi fac treaba şi să nu mă trezesc nevoită să mă explic tuturor curioşilor. Aşa că îmi ţin gura.
- Trebuie să ajungem la Titan şi de-acolo vă direcţionez eu. E prin spatele ştrandului.
Saltă din umeri ca şi cum n-a auzit niciodată de Titan şi de ştrand. Cu toate acestea, mi-e clar că nu e o şoferiţă novice care nu ştie Bucureştiul. Îmi lasă impresia că de fapt n-are chef de conversaţie şi o las în pace. O analizez discret totuşi. Boală veche, mă holbez la oameni şi încerc să le ghicesc sau să măcar să le inventez poveştile. E o femeie plinuţă de vreo 40 de ani. Nu mă pot abţine să nu mă gândesc dacă e mai grasă decât mine sau nu. Zilele astea am mari probleme cu imaginea corporală, în sensul că nu mă mai recunosc deloc şi nu mai reuşesc deloc să apreciez cum sunt şi câtă sunt. Dar despre piticii mei de pe creier altă dată. Are părul lung şi ondulat, bretonul prins cu o clamă micuţă. E vopsită cu un fel de roşcat cald. Asta chiar seamănă cu ce am avut eu în cap acum câţiva ani când mi se pusese pata să mă vopsesc. Câteva brăţări şi inele. Unghii lungi şi vopsite cu roşu. Mâini îngrijite, frumoase. E îmbrăcată cu o cămăşuţă neagră, vaporoasă, fără mâneci. E o femeie frumoasă. Asta e clar.
Într-un final, îmi vorbeşte uitându-se la mine în retrovizoare.
- Îmi cer scuze, dar am creierul cam împrăştiat azi.
Îi zâmbesc. Doar n-o să mă supăr din atât. Vreau să-i zic ceva drăguţ ca să îi dau de înţeles că e ok să fii distras şi obosit. Că o susţin şi o înţeleg. Încă 200 de metri şi îmi zice:
- Tocmai mi-am prins soţul la hotel cu o babă de 60 de ani. N-am mai dormit de 30 de ore.
Nu reuşesc să-i zic nimic. Atâtea cărţi citite şi nu găsesc nimic de zis. Pe de altă parte ştiu că orice i-aş zice, nu are nicio valoare acum. Să-i spun că o să fie bine? De unde dracu' ştiu eu că o să fie bine? Poate o să se împace cu el, poate nu. Poate îl lasă acum, va suferi şi se va vindeca. Cu suficient timp, totul se vindecă. Dar ştiu că dacă îi spun asta acum, nu are nicio valoare, chiar dacă am dreptate. Aşa că îmi ţin gura din nou. Mă duce acasă fără să mai ceară vreo indicaţie. Bineînţeles că ştia adresa foarte bine.
No comments:
Post a Comment