Taxi Stories #4 - Simfonia Pastorală

Ieri pe la 17, în lipsă de maşină de teleportare, chem un taxi să mă livreze la următorul copil cât mai repede cu putinţă. Vine taxiul, îmi verifică identitatea şi ne punem în mişcare. Mă rog, omul e convins acum că mă cheamă Ioana că rugasem pe o Ioană să-mi comande taxiul cu aplicaţia ei şmecheră. Domnul şofer este un bărbat zdravăn de vreo 40-50 de ani. Stau prost la judecat vârsta. Pare serios, dar poate, dacă m-aş lua numai şi numai după aparenţe, mi l-aş închipui suporter de fotbal SAU mâncător de mici SAU de seminţe SAU de manele SAU... Din fericire, tata m-a crescut mai bine de atât. Şi bine mi-a prins.

În primii 50 de metri are loc următorul schimb de replici ameţitor:

Aurel Băeşu, Autoportret

- Strada Aurel Băeşu, vă rog.
- Da, zice el. Un pictor mediocru, supra-apreciat.
- Da, răspund eu, stăm cam prost la capitolul pictori.
- Cum se poate, se întoarce la mine cu reproş, să staţi pe Aurel Băeşu şi să nu ştiţi cine a fost?
- Nu am zis că nu ştiu, ziceam că arta plastică românească nu mi se pare foarte interesantă.
- A, asta e altceva. Aşa e, avem câteva nume mari, dar nu au reuşit să fie recunoscuţi pe plan internaţional.
- Şi eu nu stau pe Băeşu, stau în Titan, şi acolo e cu pictori.
- Da, zice el, Theodor Pallady, Camil Ressu ...
- Şi Nicolae Grigorescu, închei eu.

În următorii 50 de metri am vorbit despre Corneliu Baba, Tonitza şi Luchian. Pe urmă am făcut linişte o vreme. A dat radioul mai tare. Asculta Radio România Muzical, ştiţi voi, "classic, jazz and more", conform sloganului.


Pe la Aviatorilor, îmi aduc aminte că am fost răcită şi mă pun pe tuşit. Prezentatorul de radio anunţă un concurs:
- Sunaţi cu răspunsul la întrebarea: "Ce simfonie a lui Beethoven a fost cunoscută ca Simfonia Pastorală?"
- A şasea, zice domnul şofer fără să piardă o secundă.

Termin de tuşit.

- Îmi cer scuze că v-am bruiat muzica.
- Nu face nimic. Vă deranjează? Vreţi să pun altceva?
- Nu, doamne fereşte. E aer proaspăt. E foarte bine.
- Întrebam, pentru că majoritatea clienţilor preferă Kiss sau Zu.
- O manea nu aveţi? îl întreb.

Rafael, Madona of the Pinks

Râde. Între Aviatorilor şi Arcul de Triumf vorbeşte despre importanţa secolului 17 în muzica clasică, cu date, ani şi număr de simfonii, concerte, sonate compuse de diverşi. Ar putea ţine un curs de istoria muzicii clasice.

Între Arcul de Triumf şi Casa Scânteii vorbim despre manelele originale, muzica lăutărească autentică, manelele cu "regheton" , despre declinul muzicii "uşoare" şi al muzicii în general.

Trecem de Casa Scânteii şi nu ştiu cum facem de ajungem la Renascentişti. Da, ştiu, am
luat-o înapoi, înainte, înapoi, dezbatem de ce crede el că Rafael Sanzio e un artist mai bun decât Michelangelo, despre educaţia umanistă şi despre geniul lui Leonardo da Vinci. Enunţăm teorii contradictorii despre influenţa economiei şi a religiei în evoluţia şi declinul artelor dar nu ne certăm.

Ajungem la destinaţie şi mai pierd vreo cinci minute ca să încheiem discuţia. Şi până s-o zic eu, o zice el:
- Uau! Să ştiţi că mi-a făcut foarte mare plăcere să vorbesc cu dumneavoastră!

Desigur că îi răspund politicos că sentimentul e reciproc.
Cobor şi nu-mi revin din starea de "uau!". Am impresia că tocmai am băut apă curată de izvor.