N-am reuşit niciodată s-o fac pe Fetiţă să înţeleagă că noaptea care va veni şi care era infinită, nu însemna că Soarele se joacă pitita cu lumea. Nu vroia şi pace să înţeleagă că trebuie să plece şi mai ales nu reuşea să înţeleagă ce şi cum o să fiu eu fără ea.
Pentru Fetiţă, viaţa mergea înainte, aşa cum era ea, bună, rea, grea, uşoară, aşa cum se obişnuise ea s-o trăiască indiferent de întâmplări şi mai ales aşa cum eu nu învăţasem niciodată. Pentru că de chestiile astea se ocupa de obicei ea, de zilele alea mai dificile în care o făceam lată şi nu mai ştiam pe unde să mai scot cămaşa. Lumea credea că am noroc, că m-am scăpat în scăldătoare când am fost mică, sau că sunt pur şi simplu un geniu în fază incipientă care găseşte răspunsuri pentru orice. Şi multă vreme am crezut şi eu asta, atunci când mă descurcam la teze fără să tocesc prea mult, când reuşeam să fac bani din cele mai idioate nimicuri, când mă ciopârţeam singură cu foarfeca şi coafura mea arăta totuşi foarte bine. Uitasem cu desăvârşire de ea, de omuleţul ăla mic căruia îi delegasem eu toate încurcăturile mele şi care după ani întregi de abuzuri, căpătase o dexteritate uimitoare şi îmi descurca orice catastrofă în care mă implicam cu atâta măiestrie.
Aşadar, la douăzeci şi ceva de ani eu încă nu învăţasem nimic despre viaţă şi mă minunam cum dracu’ de nu mă descurc deloc, eu care trăisem, văzusem, citisem atâtea, eu care aveam o cultură generală destul de vastă, ştiam două limbi străine foarte bine, eram, vorba aia, deşteaptă şi sociabilă. Şi totuşi, tot ce făceam, ieşea pe dos, El începuse să nu mă mai suporte deşi mă iubea, Tati nu mă mai înţelegea, singurul om care mă citise mereu dintr-o privire, Mamaia era convinsă că o să rămân gravidă şi o să renunţ la şcoală şi nu mai îmi rămăsese nici o prietenă în jur. Nici măcar de Liviu Milea nu mai ştiam nimic, deşi fusesem destul de apropiaţi. Şi cel mai ciudat era că, de cele mai multe ori, nici eu nu mă recunoşteam. Eu care citeam enciclopedii într-a cincea, nu mă descurcam la idioatele alea de Trivia de pe net, când m-am angajat la o multinaţională, eu cu olimpiadele mele la franceză şi cu accentul meu şi r-ul graseiat nu reuşeam să înţeleg nici un cuvânt în limba lui Voltaire, eu care scrisesem volume întregi şi aveam o filozofie proprie şi foarte bine pusă la punct despre dragoste, nu eram în stare să Îl fac fericit sau măcar să nu-I fac rău. De parcă dormisem multă vreme şi când m-am trezit eram la facultate, aveam un prieten pe care trebuia să îl iubesc şi tot ce ştiam sau credeam să ştiu erau amintiri dintr-un vis foarte lung, imagini vagi şi incoerente aşa cum îţi rămân după nopţile în care te-ai culcat beat. Oare chiar visasem totul, sau chiar nu mă descurcasem niciodată sau talentul meu de a rezolva probleme se epuizase? Uneori aveam însă amintiri foarte clare despre lucruri pe care le învăţasem, le citisem, locuri în care fusesem, aşa că m-am apucat să verific în singurul mod pe care mi-l puteam imagina: mi-am cărat teancurile de jurnale de acasă şi m-am pus pe citit.
Şi aşa am redescoperit-o pe Fetiţă, fiinţa aia miraculoasă şi răbdătoare pe care o lăsasem eu să sufere în locul meu, să înveţe, să se chinuiască, să rezolve toate problemele. Aşa că la douăzeci şi ceva de ani, eu de fapt trăisem foarte puţin pentru că ori de câte ori situaţia devenea critică, intervenea ea şi repara, rezolva, lipea, inventa după care se făcea covrig într-un colţ şi mă lăsa pe mine să mă bucur de glorie. Şi aşa, eu n-am învăţat niciodată franceză şi ea n-a sărutat niciodată un băiat deşi toată viaţa împărţisem acelaşi trup.
Numai că eu, năucă aşa cum mă ştii, am uitat complet de Fetiţă şi am început să mă comport de parcă nu existase niciodată şi tot ce aveam, eu făcusem. Nu pot decât să îmi imaginez cum s-o fi retras ea îmbufnată atunci când eu am uitat-o complet şi cum şi-a propus să nu mă mai ajute niciodată fără scuzele de rigoare şi ursuleţii de pluş.
No comments:
Post a Comment