Smoc cu smoc

Bătăuşul cartierului avea trei ani

pe vremea când eu aveam treişpe

şi ani de zile mi-a fost frică de unghiile lui netăiate

care mi se înfipseseră o dată în păr

după ce, doar cu o clipă înainte, îmi dăduse dreptate.

Îmi plăcea să visez de pe atunci

că lumea e în principiu raţională

că dacă-i explic

de ce nu e frumos să chinuie broasca

o să-i pară rău.

Credeam cu infatuare

că un discurs bine făcut poate produce schimbare.

Dar, după o clipă de graţie

în care m-a ascultat fremătând,

mi s-a repezit în coamă cu ghearele

şi a început să-mi smulgă ideile din cap

smoc cu smoc

cu furie de animal sălbatic rănit.

Aseară mă uitam la poze pe net

Liceul meu are şi el o pagină, desigur

Şi erau poze de la Balul Bobocilor

Şi am văzut că sunt atât de bătrână

încât nu mai cunosc pe nimeni de acolo

şi poate că aşa e mai bine

când dintr-o dată, într-o poză de grup,

îmi sare mutra copilului ăsta în faţă

tot cu falca pătrată, cu mâinile groase şi mici

ca un bătăuş,

dar poartă cămaşă

şi un ecuson care zice

că e în echipa de organizare

deci are optişpe ani

şi înţepenesc proastă pe scaun

pentru că nu mă aşteptam să mai existe

Pentru că nu mă aşteptam să ajungă bărbat

pe când eu,

stau aici butonând

ajustând realitatea din pix

şi încerc să schimb lumea cu un discurs bine făcut

în timp ce lumea planează deasupra mea

ca vulturii pleşuvi şi din când în când

îmi smulge ideile din cap

smoc cu smoc.

Nu chiar un Kalaşnikov, dar ceva să-i omor pe toţi

Mă întorceam din Auchan Titan cu unul din microbuzele alea gratuite puse la dispoziţie de supermarket. Multă lume, înghesuială, Bucureşti, România. Ajung pe la mijlocul microbuzului în picioare, să fac loc pentru mai multă lume. Vreo două femei în vârstă, 65+, se străduie să încapă în cutia aia de conservă. În dreptul meu, pe scaune, doi puşti de vreo 16-17 ani. Restul, lume multă pestriţă.
Tanti 1 către Tanti 2 - Da' de ce te-ai urcat cu căruciorul ăla să nu mai încapă nimeni? Trebuia să rămâi la urmă, să urci ultima.
Tanti 2 - Cobor la capăt, nu era să încurc pe toată lumea la coborâre.
Puştiul 1 - IIIUUUUU!!! (imită tonul şi vocea pe care au vorbit femeile) Proasto, ce te-ai băgat în faţă? Hă hă! Să iau dă păr astea, ej nebun?! AAOLLLLEUUUU ce mă doare spatele!!! Nu te uita la mine, fă, că nu-ţi dau locul!
Lumea râde.
Tanti 1 către un domn care stă în uşă: Eu o să cobor la Barajul Dunării.Oi putea?
Domnul: Vă facem loc doamnă.
Puştiul 1: Ce zice bă? Barajul Dunării? Egzistă aşa ceva? Acolo o fi spitalul de balamuc? Că e cu nervii baba?
Lumea râde. Mă uit la el destul de urât.
Puştiul 2: Taci bă, că te face lumea cu ou şi cu oţet.
Puştiul 1: Cu ou şi smântână! De la mă-sa de-acasă. Ou şi smântână! Hă hă!
Râde convins că e genial. Lumea râde.
Barajul Dunării. Tanti 1 coboară.
Puştiul 1: Ia uite-o cum se duce? Repede, ca pinguinu!
Lumea râde.
Puştiul 2: Ce-ai mă cu baba? E şi ea bătrână.
Puştiul 1: Dă-le dracu, că nu le suport de babe. Că sunt operate, că să e dau locul, să moară dracului o dată, să nu mai umble pe străzi IUUUUUUU!!
Deja mă întrebam cum naiba o să transpun în scris onomatopeele pe care le scoate copilul ăsta. Nişte chiuituri şi răcnete deloc umane. Lumea râde. Puştiul 1 îl ia în braţe pe puştiul 2 ca să facă loc pentru o doamnă de vreo 35-40 de ani să stea jos. Tipa nu era cu nimic specială, dar râsese la chiuiturile lui. Era de gaşcă. Asculta muzică cu o singură cască în ureche.
Puştiul 1: Bă, cum să aude muzica de la femeia asta!!


Un domn tânăr care stă cu nevastă-sa pe scaun în spatele puştilor s-a hlizit până mai adineauri cu jumătate de microbuz. La replica cu "să moară toate" se întoarce un pic contrariat către nevastă-sa şi o întreabă pe-aia:
El - Tu de ce râzi mă?
Ea - A, nu râdeam de femeie. Râdeam de băiatul ăsta.

---

Pentru băieţii din microbuz şi pentru cei care le-au validat comportamentul râzând în loc să le închidă gura prompt, eu nu vă pot dori răul. Din contră, nu vă pot dori decât să ajungeţi şi voi la vârsta aia frumoasă de 70-80+ şi atunci, să fiţi suficient de sănătoşi şi cu mintea destul de întreagă încât să vă puteţi deplasa repede ca vântul, să mergeţi drept, să nu faceţi reumatism şi osteoporoză, să nu vă obosească mintea şi corpul, să rămâneţi frumoşi şi puternici cum aţi fost azi, să nu vă încerce nicio slăbiciune care să poată fi ridiculizată de o puţă imberbă la oră de vârf într-o mare de oameni incapabili să vă apere.

Şchiop şi balcanic

O ştiţi pe-aia cu „Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei/ Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei” ?

Eu zic aşa, stai acolo liniştit, că s-au împărţit singuri. Şi e trist.

Îmi vine să plâng de frustrare pentru alegerile astea. Nu pentru rezultatul care a ieşit, nu pentru rezultatul care era cât pe ce să iasă. Ci pentru că mi-e foarte clar de data asta că suntem atât de spălaţi pe creier cu toţii încât chiar că nu mai vedem realitatea. Şi realitatea e că de vreo două luni încoace nu mai trăim normal, ci urâm cu pasiune. Pe cine? Ne place să credem că pe Ponta, dar de fapt, ne urâm unii pe alţii. Ne urâm vecinii, bunicii, rudele de la ţară, pe colegul de bancă dintr-a-ntâia, prietenii şi colaboratorii.  

Ca să ne lămurim cu politica, oricine ar fi preşedinte de azi încolo, parlamentul e tot ăla. Şi chiar dacă guvernul Ponta se radiază mâine, o majoritate parlamentară care să-şi poată asuma guvernarea va trebui să includă acelaşi PSD sau o versiune zombificată a fostei glorioase alianţe DA, incluzând de data asta un PDL scindat şi un PNL scindat, sau poate şi cu PMP-ul ăla, colac de salvare providenţial de la marinarul nostru preferat, acum rămas fără vapor. Deci până la urmă, în ce fel şi chip s-ar combina, rămâne cum am stabilit. Tot ăia sunt. Şi tare mi-e teamă că Johannis, dragul de el, că simpatic îmi e, nu-i decât de faţadă. Pe mine nu m-a convins de nimic. Consolarea mea e că cel puţin în contexte oficiale internaţionale, Johannis ştie să poarte un costum cu cravată mai bine decât Ponta şi Băsescu la un loc. Rămâne de văzut dacă poate să-i şi privească în ochi pe Merkel sau pe Obama, dacă s-o vedea cu ei. 

Nu cred că Ponta e Vadim Tudor ca să votez de frică împotriva lui, dar nici nu i-aş da ţara pe mână. Nu cred că Johannis e destul de vertical ca să poată schimba ceva. Nu cred că preşedintele are sau ar trebui să aibă atâta putere pe plan intern ca să poată produce schimbările promise. Şi până când nu voi putea alege de drag, nu voi alege. Dar asta e ceea ce cred eu, părerea mea, formată pe baza informaţiilor la care am acces şi pe care le interpretez în limita capacităţii mele de înţelegere şi filtrate de viziunile mele personale. Voi aţi crezut altceva şi pot respecta asta. Pentru că şi voi aveţi argumentele voastre. Refuz să dezbat, pentru că în politică nu există adevăruri absolute, pentru că nimeni nu are dreptate.

Frustarea mai mare e pentru toţi oamenii simpatici, ca să nu zic naivi, care mi-au invadat facebookul în ultima vreme încercând să mă convingă că dacă mă pune gaia să nu votez cum vor ei, o să devin paria peste noapte. Şi de ce, la o adică? Faptul că mă străduiesc zilnic să fiu o persoană bună, că nu fac rău nimănui, că nu am încălcat niciodată legea, că îmi fac meseria cu drag şi bine, că încerc să schimb lumea din jurul meu, că mă străduiesc constant să fiu mai bună şi să fac mai mult bine, că le-am fost şi mi-au fost alături la bune şi rele, relaţii de amiciţie sau profesionale sănătoase, totul s-ar anihila dacă votez greşit? Adică tot ce am făcut vreodată bun în viaţă ar fi anulat de exprimarea unei opţiuni politice? Şi mai mult, mă credeţi atât de cretină încât să nu am dreptul să gândesc diferit faţă de voi? Este oare normal să desconsideraţi jumătate de ţară pentru că alege altceva? Nu-i vorba de o mână de oameni, e vorba de jumătate de ţară care crede altceva. Asta e politica, jumătate de ţară alege pentru cealaltă jumătate. Cât de infatuat să fii să crezi că eşti fix în jumătatea care deţine adevărul absolut ? Da, ştiu, nu e nevoie să îmi citaţi statistica, cum că în jumătatea voastră sunt numai oameni deştepţi şi tineri iar dincolo colcăie de cretini cu studii medii şi pensionari. Sau cel puţin asta e statistica la care ne place să ne uităm pentru că validează scopul şi validează şi insulta. 

Şi până la urmă, presupunând că dincolo se află preponderent oameni cu studii medii, ţărani şi pensionari, de ce să consider eu că ăia au mai puţin creier decât mine în buricul Bucureştiului, cu facultate şi venituri medii spre mari? De ce votul meu trebuie să fie, cum citeam la nuştiucine pe Facebook „împotriva bunicului tău beţiv din Teleorman”? Să susţii că părerea cuiva e nulă sau greşită by default şi nu trebuie respectată pentru că are studii medii, pentru că e bătrân, pentru că se bucură la o sticlă de ulei gratis, denotă multă infatuare şi încalcă câteva reguli de bună cuvinţă. 

Şi mai mult, felul în care vi se pare normal, vouă, oameni inteligenţi, intelectuali în mare parte, să validaţi o campanie vulgară, plină cu bancuri porcoase şi înjurături şi ameninţări mi se pare trist. Fără să te gândeşti măcar o clipă că dobitocul pe care îl jigneşti e o persoană. O persoană publică, dar o persoană. Adică, dacă deodată atâta vă inflamaţi pentru politică, ca nişte hooligans microbişti, de ce nu faceţi politică? De ce nu sunteţi în partide? Asta ca să puteţi acţiona direct asupra sistemului, nu? De ce vă daţi mari şi tari cu neutralitatea, doar ca apoi să urlaţi că cine nu-i cu noi e împotriva noastră? Da, da, ştiu, voi sunteţi societatea civilă. Adică, pardon, noi suntem. Noi acţionăm din stradă. De pe Facebook. Da, ştiu, i-aţi promis lui Johannis că tot aşa o să ieşiţi în stradă şi dacă nu face ce a promis. Vom trăi şi vom vedea. 

Nu cred că e normal ca oamenii să emită ultimatumuri vis-a-vis de opţiunile politice ale altcuiva. Nu cred că e normal să spui că nu vei mai citi un scriitor sau nu vei mai asculta un artist pentru că a susţinut pe cine nu vrei tu. Da, e adevărat şi pe mine mă scârbeşte ideea că unul ca Tudor Gheorghe iese pe afiş să ne spună că votează cu Ponta, dar pe de altă parte nici Marius Chivu nu mi-a fost mai drag când s-a luat de mână cu Macovei. Nu de-alta, dar mi se pare naiv să iei un politician de mână, oricare ar fi el, şi să-l validezi. Asta înseamnă că nu o să mai ascult Tudor Gheorghe? Indiferent de valoarea lui ca artist, că părerile sunt împărţite, muzica lui e lipită iremediabil la mine în cap de nişte momente foarte frumoase din trecut. O să-mi reneg amintirile frumoase pentru că a votat cu Ponta? Sau că o să-mi şterg din cap toate discuţiie  faine pe care le-am avut cu Marius? Nu voi mai folosi niciodată lucrurile pe care le-am învăţat de la el sau nu voi mai citi cărţile pe care mi le-a recomandat? Nu, pentru că munca lor e una, iar opţiunile politice sunt ceva personal. Aproape ca religia. 

De ce nu mă poate convinge nimeni cu argumente că un partid e mai bun decât altul în România ? Pentru că niciunul nu mai are sau nu mai urmăreşte o doctrină. Altfel nu ar fi fost posibil să ai alianţe formate din PSD de stânga şi PD sau PNL de dreapta. Ai partide socialiste care iau măsuri capitaliste, partide liberale care se ocupă de programe sociale pentru că nu au încotro. România e destrămată, bate vântul prin crăpături, trebuie peticită din două capete o dată. Asta e. De-aia e nevoie şi din păcate de-aia funcţionează mita cu ulei şi făină. Pentru că e nevoie de ea. Pentru că din asta trăiesc unii. Şi pe ăia care se bucură la o conservă de carne, îi doare în cur de acciza ta la benzină şi de impactul exploatării gazelor de şist asupra mediului. Pe bune. 

Nu o să se schimbe nimic atâta vreme cât aparatul, caracatiţa are atâtea picioare, în fiecare sătuc unde primarul e rege. Şi primarul vrea să fie validat de prefect. Şi prefectul vrea să fie validat de partid. Şi am rămas de unde am plecat. În Caragiale. Nu vă amăgiţi nicio clipă că asta e doar povestea PSD-ului. E povestea tuturor, că toţi au plecat din aceeaşi zoaie. Nu vă amăgiţi că liberalii sunt liberali sau că democraţii sunt democraţi. Nici măcar socialiştii nu-s socialişti, că dacă erau cu adevărat socialişti, mie mi-ar fi plăcut de ei. Uite, c-am zis-o. Socialistă sunt. Stângistă împuţită. Atenţie, socialistă, nu comunistă. Big difference. 

Nu o să se schimbe nimic atâta vreme cât milioane de oameni nu au acces la educaţie şi la condiţii decente de trai. Educaţie ca să poată vedea mai departe de propria persoană şi mai departe de ziua de mâine şi suficientă mâncare şi căldură ca să-i stea mintea la educaţie. Nu o să se schimbe nimic atâta vreme cât oamenii trăiesc de pe o zi pe alta; ei nu au să vadă The Big Picture.

Sunt zile ca astea în care îmi vine să-mi iau câmpii, să mă mut într-un sat dintr-ăla uitat de lume şi să fac pe profesoara acolo. Într-un sat dintr-ăla unde nu ajung copiii la şcoală iarna. Sau într-un ghetou unde nu e şcoală, unde copiii nici nu există de fapt. Să ajut direct. Să pun mâna, osul la treabă, nu să trăiesc din banii unor copii care de bine de rău, au de unde plăti meditaţiile, care da, au nevoie de mine şi mă iubesc, dar dacă de mâine nu mai vin la ei, sunt o mie de alte profesoare care să-mi ia locul. Pentru că eu am impresia că singurul mod valid în care pot schimba ceva la ţara mea sau la lumea asta este de jos în sus. De la oameni. De la fiecare om în parte. Să ajut nişte copii să crească ştiind că pot face orice vor ei, să-i ajut să crească cu încredere în sine şi cu capul sus. Asta sunt eu, adepta schimbărilor mărunte dar de durată. Pentru că sunt atâtea locuri în care politica nu contează, pentru că politica nu ajunge. 

Dar până una alta, tot avem România împărţită în două din cauza ambiguităţilor ăstora de doctrină, din cauza faptului că la nivel de oraş mic sau sat, primarul chiar contează, din cauza faptului că ne-am obişnuit să ne opunem dar nu ştim să şi construim. Să oferim variante. Să avem o variantă bună de propus înainte de a striga „jos”.  

Da, e admirabil ceea ce vreţi să faceţi. Vorba lui Camus: „fiecare generaţie se crede menită să schimbe lumea” sau a lui Orwell „Fiecare generaţie se crede mai deşteaptă decât cea dinainte şi mai înţeleaptă decât următoarea”. Aşa şi noi, şi e normal să facem ceea ce ne stă în putinţă să schimbăm ceea ce nu ne convine. Dar cu ce costuri? Oare nu am putea face asta şi fără să împărţim ţara în proşti şi deştepţi? O ştiţi pe-aia cu Divide et Impera? Pe Divide l-aţi făcut şi nu de azi de ieri. Acum să vedem cine o să ne Impera pe toţi. Ca s-o zic frumos. 

Mi se pare sec şi frustrant să trebuiască să filtrez printre mesajele prietenilor mei de pe FB ca să scap de muie şi puli. Nu mi se pare normal să ne comportăm ca nişte animale. Nu mi se pare normal să uităm limitele decenţei pentru politică. Politica e trivială. Sunt aceeaşi oameni şi în PSD şi în PDL/PNL. Asta trebuie să ne lămurim, că sunt aceeaşi oameni. Că vă bucuraţi degeaba. Că sunteţi naivi. Că vă supăraţi ca văcarul pe sat şi că ameninţările cu „te şterg din listă dacă votezi Ponta” sunt ca aia cu „îmi iau jucăriile şi plec”.

Am încercat un sondaj astă seară, să văd cine mi-ar răspunde la provocare. Dacă zic că am votat Ponta, cine se ofuschează. Am fost ignorată în mare parte, poate pentru că am lansat întrebarea când era deja clar că nu mai iese Ponta. Poate dacă întrebam cu câteva ore mai devreme îmi încasam câteva organe peste faţă de nu mă vedeam. A, da, şi posibil chiar să fi pierdut câţiva prieteni din listă.  Şi când zic prieteni, chiar prieteni zic. De-ăia de la Close Friends. Aşa, după, râdem, glumim, bine c-am scăpat. Amuzant e că nu m-a luat nimeni în serios. Poate pentru că sunteţi ferm convinşi că doar proştii votează PSD şi eu poate totuşi nu-s proastă. Simpatic. Dezamăgitor. 

Mă gândeam că dacă ar ameninţa cineva sus şi tare că îşi şterge toţi etnicii maghiari din listă, toţi prietenii expaţi, toţi prietenii creştini sau musulmani sau atei, după caz, pentru că s-a hotărât peste noapte să-şi purifice karma, am sării toţi în sus să-i rupem capul cu discriminarea, cu rasismul şi xenofobia. Cu discriminarea pe criterii de convingeri politice nu ne încurcăm, nu? 

E trei dimineaţa şi îmi vine să plâng de frustrare pentru naivitatea tuturor celor care strigă că au „învins” sau că de mâine „schimbarea vine”. Sau că „democraţia s-a întors în România”. Păi unde plecase? În felul ei şchiop şi balcanic, tot democraţie fu şi până adineauri şi tot aşa o să fie şi de mâine încolo. Tot cu acest parlament pestriţ de social-democrat-liberali. Nu copii, rămâne cum am stabilit.  

Taxi Stories #4 - Simfonia Pastorală

Ieri pe la 17, în lipsă de maşină de teleportare, chem un taxi să mă livreze la următorul copil cât mai repede cu putinţă. Vine taxiul, îmi verifică identitatea şi ne punem în mişcare. Mă rog, omul e convins acum că mă cheamă Ioana că rugasem pe o Ioană să-mi comande taxiul cu aplicaţia ei şmecheră. Domnul şofer este un bărbat zdravăn de vreo 40-50 de ani. Stau prost la judecat vârsta. Pare serios, dar poate, dacă m-aş lua numai şi numai după aparenţe, mi l-aş închipui suporter de fotbal SAU mâncător de mici SAU de seminţe SAU de manele SAU... Din fericire, tata m-a crescut mai bine de atât. Şi bine mi-a prins.

În primii 50 de metri are loc următorul schimb de replici ameţitor:

Aurel Băeşu, Autoportret

- Strada Aurel Băeşu, vă rog.
- Da, zice el. Un pictor mediocru, supra-apreciat.
- Da, răspund eu, stăm cam prost la capitolul pictori.
- Cum se poate, se întoarce la mine cu reproş, să staţi pe Aurel Băeşu şi să nu ştiţi cine a fost?
- Nu am zis că nu ştiu, ziceam că arta plastică românească nu mi se pare foarte interesantă.
- A, asta e altceva. Aşa e, avem câteva nume mari, dar nu au reuşit să fie recunoscuţi pe plan internaţional.
- Şi eu nu stau pe Băeşu, stau în Titan, şi acolo e cu pictori.
- Da, zice el, Theodor Pallady, Camil Ressu ...
- Şi Nicolae Grigorescu, închei eu.

În următorii 50 de metri am vorbit despre Corneliu Baba, Tonitza şi Luchian. Pe urmă am făcut linişte o vreme. A dat radioul mai tare. Asculta Radio România Muzical, ştiţi voi, "classic, jazz and more", conform sloganului.


Pe la Aviatorilor, îmi aduc aminte că am fost răcită şi mă pun pe tuşit. Prezentatorul de radio anunţă un concurs:
- Sunaţi cu răspunsul la întrebarea: "Ce simfonie a lui Beethoven a fost cunoscută ca Simfonia Pastorală?"
- A şasea, zice domnul şofer fără să piardă o secundă.

Termin de tuşit.

- Îmi cer scuze că v-am bruiat muzica.
- Nu face nimic. Vă deranjează? Vreţi să pun altceva?
- Nu, doamne fereşte. E aer proaspăt. E foarte bine.
- Întrebam, pentru că majoritatea clienţilor preferă Kiss sau Zu.
- O manea nu aveţi? îl întreb.

Rafael, Madona of the Pinks

Râde. Între Aviatorilor şi Arcul de Triumf vorbeşte despre importanţa secolului 17 în muzica clasică, cu date, ani şi număr de simfonii, concerte, sonate compuse de diverşi. Ar putea ţine un curs de istoria muzicii clasice.

Între Arcul de Triumf şi Casa Scânteii vorbim despre manelele originale, muzica lăutărească autentică, manelele cu "regheton" , despre declinul muzicii "uşoare" şi al muzicii în general.

Trecem de Casa Scânteii şi nu ştiu cum facem de ajungem la Renascentişti. Da, ştiu, am
luat-o înapoi, înainte, înapoi, dezbatem de ce crede el că Rafael Sanzio e un artist mai bun decât Michelangelo, despre educaţia umanistă şi despre geniul lui Leonardo da Vinci. Enunţăm teorii contradictorii despre influenţa economiei şi a religiei în evoluţia şi declinul artelor dar nu ne certăm.

Ajungem la destinaţie şi mai pierd vreo cinci minute ca să încheiem discuţia. Şi până s-o zic eu, o zice el:
- Uau! Să ştiţi că mi-a făcut foarte mare plăcere să vorbesc cu dumneavoastră!

Desigur că îi răspund politicos că sentimentul e reciproc.
Cobor şi nu-mi revin din starea de "uau!". Am impresia că tocmai am băut apă curată de izvor.

Cioburi

Suntem mâini şi picioare frânte

Suntem o mie şi unul de cioburi

Suntem schije şi cioturi

Suntem bătălii pierdute

Când apari cu toate aşchiile îndreptate spre mine

Mă aştept să mă umpli de găuri

Să mă zdreleşti să mă zdrobeşti

Să mă nimiceşti

Şi în loc să-mi mai salt un zid cu creneluri

Te las să te aşezi 
Şi când te aşezi peste mine
Cioburile tale cad în golurile dintre cioburile mele
De parcă erai de aici.

Therapy

Blocking emotions with knowledge, day one. I'll let you know how it goes...

Fast-thought: Cea mai motivanta emotie

Fericirea mă face să sucesc şi să răsucesc clişee, cele mai penibile din toate, să ascult melodii drăguţe şi să dau share la poze cu pisici. Nu pot face literatură din asta...
Tristeţea mă face patetică, scriu de parcă sunt cu lama într-o mână despre tortură şi durere, ascult melodii tragice pe repeat...
Dar furia, asta e cu totul altceva. Luciditatea pe care mi-o dă furia, viteza de gândire pe care o am când trebuie să rezolv rapid ceva ca să scap, ca să mă salvez dintr-o situaţie neplăcută, ca să tai repede şi curat o bubă care coace. Uite aşa scriem noi 50 de pagini pe noapte :)

Responsabilitatea de-a fi iubit

Vineri. La meditaţie cu o fetiţă de 8 ani. În mijlocul exerciţiului, se opreşte şi-mi trânteşte astea trei întrebări, una după alta, un foc de mitralieră filosofic, în mai puţin de 5 minute. Şi trebuie să spun că, pe lângă faptul că nu-mi pot închipui ce a citit sau ce experienţe de viaţă a avut copilul ăsta de-a reuşit să coacă asemenea întrebări, sunt cele mai bune întrebări care mi s-au pus în ultima vreme.

Întrebările sunt, în ordinea în care au venit:
1. De ce exist eu?
2. De ce trebuie să am grijă de mine?
3. Eu sunt importantă? De ce?

Sincer, m-am simţit de parcă am încasat un pumn de la Hulk în capul pieptului. Atât de puternic a fost şocul întrebărilor. Şi la fel de nepregătită eram să răspund la ele. Nici pentru mine nu puteam răspunde, darămite să refac răspunsul ca să i se potrivească fiinţei ăştia cu rochiţă şi fundiţe colorate, pe care trebuie să o cert mereu să stea dreaptă pe scaun şi să nu-şi mai ronţăie degetele.

Şi partea cea mai faină la copiii ăştia de 8 ani e că, o dată ce au aruncat grenada, nu se mai mişcă până nu văd ei că ţi s-a înfipt bine în suflet şi pe urmă vor să le arăţi şi cuiul să fie siguri că bubuie dacă îndrăzneşti să fugi ca să nu răspunzi. Aşa şi ea. Eu simţeam cum mă fac din ce în ce mai mică în timp ce căutam repede prin minte o idee de răspuns şi copila se făcea din ce în ce mai mare şi-mi ţinea întrebările deasupra capului ca nicovala din Tom şi Jerry.

Mi-am dat seama că nu am unde fugi şi că nu are sens să încerc măcar s-o întorc la exerciţiu ca să am timp de gândire. Nu ştiu cât de profesionist a fost să opresc lecţia pentru asta dar era clar că nu s-ar mai fi mişcat până nu îi răspundeam cumva. Şi provocarea era mult prea incitantă să nu încerc să găsesc un răspuns acolo pe loc.

După ce m-am calmat un pic, mi-am dat seama că panica e de la mine. Că şocul nu vine din faptul că un copil de 8 ani a gândit întrebările astea, nici din faptul că a ales să mi le trântească mie şi nu părinţilor. Sau poate şi mie, în afară de părinţi, pentru că simte că aş avea răspunsuri. Nu, şocul venea din faptul că eu nu am îndrăznit până acum să mă gândesc serios la aşa ceva. Mai ales la întrebarea numărul doi. Că de fiecare dată când am vorbit despre mine şi despre misiunea mea şi valorile mele a fost ca să răspund cuiva, ca să justific o acţiune sau o decizie, ca să mă fac înţeleasă. Dar eu pe mine nu m-am întrebat niciodată: "de ce trebuie să am grijă de mine?"

Şi asta cu existatul, mai e cum mai e. Birds and bees, enfants dans les choux, berze, cum vreţi voi, mami şi tati care s-au întâlnit bla bla. Dar copilul plusează întrebarea până să încerc eu măcar să reduc răspunsul la nivel biologic şi-mi clarifică:

- Adică nu cum m-am născut, ci de ce. De ce exist eu? 

Am început să scurm în minte după un răspuns, gândindu-mă că dacă reuşesc repede repede să-mi răspund mie la întrebările astea, pot adapta repede răspunsurile şi pentru ea. Şi nu ar trebui să-mi fie greu, nu-i aşa? Pentru că eu mă cunosc şi am adesea discuţii lungi şi profunde cu şi despre mine, nu-i aşa?

Întrebările au venit aproape lipite, dar ultima, pe lângă faptul că era cea mai recentă şi deci mai limpede, îmi părea şi cea mai simplă. Aşa că am vrut să spun ceva, în continuare gândindu-mă la mine, şi nu încă la copil, cum e că eu am un job care mi se pare cel mai important din lume, şi fac ce fac zilnic, şi schimb bucăţele infime de lume, de-aia sunt eu importantă. Şi apoi mă loveşte realitatea că un copil de 8 ani nu va înţelege asta cu jobul, că ea mai are o mie de ani de şcoală înainte până să se gândească măcar ce poate face pentru mapamond, că dacă zic asta o să ia toate meseriile din lume la rând să mă întrebe de fiecare în parte dacă sunt importante. Şi atunci am recalculat răspunsul. Nu e vorba de mine, e vorba de ea. De ce este copilul ăsta important? Şi pentru cine? În afară de planetă şi umanitate în general? Păi e cu siguranţă cel mai important lucru pentru părinţii lui. Deci, draga mea M*, da, eşti importantă, pentru că eşti iubită. Pentru că există atâţia oameni care te iubesc ca pe ochii din cap, de-aia eşti importantă! Şi spunându-i asta, deja vedeam totul mult mai clar. Şi vei merge la şcoală şi vei cunoaşte şi mai mulţi oameni care vor ţine la tine şi care îţi vor fi dragi şi vei fi din ce în ce mai importantă. Şi vei avea şi tu familia ta şi copiii tăi şi vei şi mai importantă. Din ce în ce mai importantă. Pentru o groază de oameni pe care acum nici măcar nu-i cunoşti.

Şi de aici, au curs atât de uşor şi celelalte două răspunsuri. Trebuie să ai grijă de tine pentru că eşti iubită. Pentru că eşti importantă. Pentru că cei care te iubesc au nevoie de tine întreagă. Pentru că dacă ai păţi ceva, ar fi foarte supăraţi. Nu, nu supăraţi pe tine, doar trişti. Foarte trişti. Tu trebuie să ai grijă de tine ca să poţi avea grijă de ei. De cei care te iubesc. 

Şi lovitura de graţie, pe care nu ştiu cât de bine am reuşit să i-o explic copilului, tu exişti tot pentru că eşti iubită. Pentru că ai fost iubită şi dorită chiar dinainte de a exista. De-aia exişti. De-aia te-ai întâmplat. 

Copila a înfulecat răspunsurile ca pe bomboane şi s-a întors la exerciţiu liniştită. Peste un sfert de oră am plecat de acolo clătinându-mă de parcă fusesem bătută şi apoi trecusem printr-o ploaie rece. Şi mergând mă tot pocneau răspunsurile mele din toate părţile. Nu sunt importantă pentru ceea ce fac, asta e ceva ce am devenit mai târziu, o alegere pe care aş fi putut s-o iau în orice direcţie. Aş fi fost la fel de importantă pentru ai mei, pentru cei câţiva prieteni pe care îi am, orice aş fi decis să mă fac. Aş fi fost la fel de importantă pentru că oamenii ăia ţin la mine. Şi de-aia trebuie să am grijă de mine. De-aia nu-mi permit să mai bat câmpii şi să mă ignor, pentru că trebuie să rămân întreagă şi puternică pentru cei care ţin la mine. Şi de-aia exist. Pentru că, undeva, demult, doi oameni m-au iubit înainte să mă vadă măcar. Chiar dacă pe urmă s-au încurcat lucrurile, chiar dacă pe urmă a trebuit să sap după motive de a continua să exist.

Dar asta e. Responsabilitatea de a fi iubit. De-aia nimeni nu are dreptul să dispară pur şi simplu. De-aia e responsabilitatea noastră să căutăm zi de zi motive să continuăm să existăm, chiar în zilele în care asta pare al naibii de greu şi nu vrem decât să ne dăm la fund şi să dispărem de pe radarul tuturor oamenilor ăstora care ne iubesc şi ne tot caută. Pentru că suntem importanţi. Pentru că suntem iubiţi.

Control Freak

Uneori există vorbitul prea mult

atunci când urăsc să ascult

şi plănuitul minut cu minut -

toate mărunţişurile pe care le-am făcut

doar ca să ţin capul sus,

ţi-am spus,

pentru a nu mă scufunda în neant.

Neprevăzutul e un traficant

de adrenalină şi frici

care ustură fir-ar al naibii, ustură-n draci

când mă prinde din spate,

mă ciupe de călcâie, mă muşcă de coate.

Şii atunci construiesc fortăreţe,

dumnezeu peste dumnezeu,

trântesc ceva greu

în uşă

să nu intre nimeni când sunt în chiloţi,

nici prieteni nici hoţi,

şi am impresia că sunt bine acum,

nici nu-mi mai miroase a fum,

nici nu mai văd că afară

e deja seară

şi lumea s-a mai mişcat o dată deja

şi fără intenţia mea

şi că de fapt atâţia alţi oameni trăiesc

în timp eu construiesc

fortăreţe şi mă pregătesc

bine

pentru momentul în care se vor uita la mine

fără să văd că de fapt

deja m-au dat la ziar -

nebuna care-şi face iar

castel de chirpici

plin de hârtii şi pisici.

She did a cartwheel
Or two
And she rolled back to you
Through the wet grass
That crazy young lass
You called a friend.

She said you'd understand.
 I think she meant farewell.
How can I tell?
Well, she wrapped you up
In the table cloth
And put you on the shelf
Next to her other self.
And now, why don't you watch her too?
It will be all so clear to you.

She put her hair down.
It's a small town -
They all remember her anyway,
No need for costume play.

She cleaned her face,
Slowed down her pace,
Took off her gown,
Walked straight to town.

"When you go home, you know,
They judge you everywhere you go -
Write down your height and weight.
What did you expect?"

Are you clean? 
Have you stayed good?
Do you still pretend
You're misunderstood?
Cause it can be seen
right there on your skin -
All the games you played,
All the things you hate,
And all of them,
All of the men
You've ever met.
And granny knows best
And now you should rest
Have a cup of tea
Come sit with me
Have you played enough?
Tired of acting tough?
Why don't you settle down?
Why don't you get a crown?
Why do you still run wild?
You're getting old, my child!
Where is your child?
Granny knows it all
And she won't let you fall

WWW stories #1- Facebook şi matrimonialele

Prolog 
Cred că nu m-am trezit bine de dimineaţă, pentru că-s trează de-o oră şi deja m-am luat de oameni pe Facebook de două ori. Poate pentru că încă nu mi-am băut cafeaua. Nu ştiu, zic şi eu.
Scurt pe doi, mie îmi place pe Facebook. Poate ar trebui să încep prin a explica un pic ce e Facebookul ăsta pentru mine. Pentru mine are trei funcţii mari şi late:
1. Mă ţine conectată cu colegi sau foştii colegi, cu persoane pe care le-am cunoscut cumva cândva şi pe care le am în listă pentru că ar fi păcat să avem toată tehnologia asta la îndemână dar să pierdem orice urmă de contact.
2. Aşa cum trăim noi acum, eu şi mulţi dintre prietenii mei, e un mijloc de comunicare esenţial cu persoane apropiate. Am prieteni care nu sunt în ţară, buni prieteni pe care nu aş putea să-i sun la fel de des cum ne scriem pe Facebook. Am prieteni care se învârt toată ziua prin oraş ca şi mine şi nu ne putem sincroniza mai deloc pentru a vorbi la telefon sau pentru a ne vedea. Eu scriu la nouă dimineaţa, el răspunde la prânz, eu continui conversaţia pe la 10 seara cu replica lui aterizând undeva după miezul nopţii şi uite aşa nu ne uităm. Poza de profil care nu se vede, se uită.
3. Din raţiuni profesionale, pe Facebook ne conectăm cu foşti şi actuali sau chiar potenţiali colaboratori. Ne promovăm businessurile, ne vindem bicicleta, mă rog, ştiţi voi, nu mă apuc acum să fac elegia Facebookului.

Şi acum să începem să dăm cu parul. Da, da, cu PARUL, nu cu PĂRUL.

Ce nu-mi place pe Facebook - Episodul 1
Străinii care dau friend request şi nu se prezintă.

Mă trezesc de dimineaţă că mă "urmăreşte" nuştiucine. Mă uit la prieteni în comun, nu-mi spune nimic numele lui. În plus, mi-e clar că nu a ajuns la mine datorită postărilor cu Catastrofe Drăguţe. În timp ce-mi aruncam un ochi pe profilul lui să-mi dau seama dacă ne-am cunoscut cumva vreodată din greşeală, vine şi cererea de prietenie. Aşa s-ar traduce, nu? "Friend request"? Dar vine doar cererea, desigur. Niciun mesaj care să-mi explice şi mie cine e individul ăsta. Nuştiucine wants to be your friend. Ei, pe bune? Păi hai să discutăm un pic definiţia cuvântului "friend". Păi n-ar trebui oare să te cunosc şi eu înainte să-ţi dau acces fără discriminare la informaţii mai mult sau mai puţin personale despre mine?
V-am zis n-am băut cafea azi şi mă apucă năbădăile repede. Îi scriu mesaj.

Daiana Mavlea:

Salut! Ne cunoastem? Si daca nu, nu crezi ca ar trebui sa te prezinti inainte sa dai un friend request?

Nuştiucine

buna

nu ne cunoastem, din pacate

mie mi-ar face placere sa ne cunoastem

(PFF ! Unde am mai auzit eu asta înainte?...)

Daiana Mavlea

Mda, si mie imi place sa cunosc persoane noi dar e o chestie de politete elementara cand vrei sa cunosti pe cineva sa te prezinti, sa spui de unde ai auzit de persoana respectiva si mai ales de ce ti se pare o idee buna sa va conectati pe facebook. Asta nu e site de matrimoniale.

Nuştiucine

esti mult prea dura

Daiana Mavlea

pai da

Nuştiucine

nu insist.daca nu iti face placere sa ne cunoastem nu-i nici o pb.

imi cer scuze de deranj.
(E un pic politicos. Apreciez asta. Zic să-i dau totuşi o şansă.) 

Daiana Mavlea

nu stiu daca imi face placere, inca nu te-ai prezentat :))

Nuştiucine

pai se vede in profil
(Ei , acum chiar m-ai enervat! Eşti mulţumit să te judec exclusiv după profilul de Facebook? Adică chiar nu ai altceva de oferit? Mă pui pe mine să sap prin timeline-ul tău şi prin poze ca să aflu care-i treaba cu tine? Să fiu eu "stalker-ul"? Ok, then. Challenge accepted.)

Daiana Mavlea
ok, accept provocarea. Ce vad eu in profilul tau: Esti inginer, probabil, dupa facultate. Asculti multa muzica comerciala dar ai si nostalgii dupa anii 90, dai share la citate siropoase despre cum trebuie sa ne iubim mamele, si la stiri neverificate despre randunele, iti plac paginile cu poante si "ciudatenii" la care probabil razi fara discriminare desi majoritatea poantelor de pe site-urile alea sunt rasiste, sexiste etc etc, toate dar toate pozele tale sunt cu tine in posturi din ce in ce mai macho man, ceea ce inseamna ca fie esti un narcisist fie fotograful are o placere bolnava de-ati face atatea poze. Adica cum e posibil sa ai album "excursie la munte" si sa nu vad nici macar o poza cu muntele? Asta daca nu ti le-ai facut singur, cu trepiedul si aparatul pe timer. Deci, da, ai dreptate, daca e sa judec doar dupa profil, nu, nu imi face placere sa te cunosc, doar pentru socializare online, pentru ca e evident ca nu avem nimic in comun. Daca m-ai fi contactat in interes profesional, atunci nu m-ar fi interesat ca asculti 3 sud-est. Dar cum nu mi-ai spus nici pana acum de unde ai dat de mine si de ce crezi ca e o idee buna sa ne conectam pe FB, o sa presupun ca nu era pentru a discuta de afaceri. Asa ca, o zi placuta in continuare. Succes la vanatoare!

Catastrofele dragute in parc

E luni, ora patru după-amiază şi tocmai mi s-a eliberat programul. În alte cuvinte, tocmai mi s-a anulat o lecţie. Mârâi un pic pentru banii pe care îi aşteptam dar pe urmă realizez că am şi mai mare nevoie de timpul câştigat pentru că am promis Episodul 1 astă seară şi eu încă mai am de colorat câteva planşe.
Este vorba despre o idee care mi-a venit săptămâna trecută şi pe care m-am grăbit s-o pun în practică până nu uit că doar mă ştiu. Eu şi procrastinarea suntem buni prieteni. Aşa că am deschis repede pagina cu Catastrofe Drăguţe şi m-am grăbit să anunţ cei 44 de fani ai paginii că ne pregătim de un serial. Aşa nu mai aveam cum scăpa. Că pe mine mă mai păcălesc, dar faţă de lume am tendinţa să-mi ţin cuvântul.

Mă duc pe insulă să stau sprjinită de salcie pe malul lacului. Nu-i cea mai elegantă parte din parc această insulă, e plină de copii care se bălăcesc în lac în chiloţi- da, da. ştiu şi ei că nu au voie - de familii la picnic, roşii ca racii cu burţile revărsate din costumele de baie neon cumpărate de la magazinul cu preţ unic.
Dar eu stau cu faţa la lac şi îi ignor. Aşa sunt eu blazată când am treabă de făcut. Şi mă apuc să colorez, că asta mi-a mai rămas de făcut.

După vreo jumătate de oră de colorat cu căştile în urechi (măsură de siguranţă şi confort anti-manea), realizez că am un spectator. Un băieţel de vreo 9-10 ani, bronzat tot, plin de pistrui, blond, stă pe vine şi se uită la desen cu nişte ochi albaştri uriaşi. Mă uit un pic cu coada ochiului la el şi analizez rapid situaţia. E în chiloţi ceea ce înseamnă că vine de la bălăceală. Voi fi sinceră şi voi recunoaşte că primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit după telefon şi camera foto de frică să nu rămân fără ele. Deşi mă flata interesul lui, sunt destul de păţită cu copilaşi dintr-ăştia şi deja îmi închipuiam că în spatele salciei de care eram sprijinită îl aştepta vreun tartor pregătit să înhaţe ce-mi sălta ăsta micu'. Mă puteţi judeca dacă vreţi, dar am promis să spun povestea asta pe de-a-ntregul. Şi oricum, în două secunde mi-am dat seama că Ciufuluci ignora cu desăvârşire toate bagajele mele, nu văzuse camera foto, nu-l interesa telefonul, nici măcar rucsacul aruncat neglijent un pic cam departe de mine. El rămăsese fixat pe desen. Urmărea creionul cu aceeaşi încordare cu care urmăresc pisicile mele câte o gâză care se mişcă lent pe perete.

Îmi dau căştile jos pregătită să interacţionez cu el. Mai stă un pic vrăjit şi până la urmă îndrăzneşte să vorbească:
- Astea matale le-ai desenat, bre?
- Da, eu le-am desenat. Uite!

Şi scot din mapa de plastic celelalte desene care alcătuiesc episodul. I se aprind ochii de surpriză şi ăsta e cel mai mare compliment pe care l-am primit până acum în cariera mea de ilustrator amator. De undeva de pe mal mai departe se aude :

- Cacaie, hai bă să sărim din salcie!
- Stai bă prostule, zice Cacaie (ăsta fiind fanul meu), că ia uite ce desenează tanti aici!

În câteva secunde apare şi Prostul. Tot în chiloţi, şi mai bronzat decât primul, dar un pic mai mare. Şi până să

reacţionez eu în vreun fel, m-am trezit că erau patru. Au făcut cerc în jurul meu pe iarbă şi se holbau la mine cum desenez. Nu mi-era clar ce voiau sau ce ar trebui să fac. Nu voiam să mă apuc de discursul ăla de învăţătoare :"Dar pe tine cum te cheamă? Câţi ani ai? În ce clasă eşti? De unde eşti? Ce sunt ai tăi? " deşi, sincer, muream de curiozitate să aflu ce-i cu ei. Mi-era clar că tocmai ieşiseră din lac cu toţii. Miroseau a apă cu alge şi a soare. Dar nu aveam habar cum să le vorbesc şi ce să le zic ca să nu fiu ca "doamna de la şcoală".

Până la urmă îmi pică fisa. Iau toate desenele care alcătuiau Episodul 1 şi le aranjez pe pătură în ordine. Exact ceea ce urma să fac acasă, în Photoshop. Uite mă, îmi spuneam, avanpremiera în parc! Şi le explic povestea. Vulpea asta cu cărţile se uită, aialaltă deschide uşa, buf! o trânteşte... Simplu, nu? Îi umflă râsul pe toţi.

- Hă hă a căzut în bot şi i se văd chiloţii!! râde unul lângă mine.

Succes! Acum încep să-i văd mai bine şi îi iau un pic la întrebări. Ciufuluciul care a venit prima dată, aka Cacaie, pe numele lui adevărat Niculae, e în clasa a patra, dar nu e stare să citească titlul benzii desenate. Ăsta care spera să vadă chiloţii vulpii, Narcis, are 11 ani jumate şi la toamnă merge în clasa întâi. Dănuţ are şi el vreo 11-12 ani dar nu comunică prea mult că e răguşit de tot. Edi, "prostul", e de fapt cel mai mare şi mai dezgheţat. E într-a cincea. Citeşte bine, din prima. Cu toţii sunt din comuna Pantelimon.

Mai stau ei ce mai stau şi până la urmă Cacaie îndrăzneşte să-mi ceară o foaie să coloreze şi el. Dar să-i
desenez eu ceva că el nu ştie. Mă execut. Din fericire, am la mine un caiet cu foi veline. Îmi cere o vulpe. Fac una asemănătoare cu protagoniştii mei din serial, dar fără haine.

- A mea e despuiată! Hă! Hă!

Se pune pe colorat cu concentrare. Edi îmi cere un leu. Animalul, nu banii. Dănuţ vrea un câine. Narcis se mulţumeşte tot cu o vulpe. Se face linişte. Colorează cu o concentrare de care nu cred că am văzut vreodată pe vremea când lucram la şcoală.

Mă ofer să întind pătura ca să stea şi ei pe ea deşi erau mulţumiţi să stea şi pe iarbă. Îşi trag hainele pe ei pentru că s-au uscat între timp dar şi din respect. Mă respectă fără să le cer asta. Fără să le fac vreo observaţie, fără să le impun nişte reguli. Se ceartă unul pe altul ca să nu împrăştie creioanele, să nu îndoaie hârtiile, să nu facă mizerie. Nu scot niciun cuvânt urât cât stau cu mine acolo, deşi sunt convinsă că de obicei vorbesc altfel. Discută între ei cum să-mi zică. Cacaie îmi zice "bre", dar este certat. Narcis zice "femeia asta" dar Edy, care merge la şcoală, îl corectează: "Doamna asta, bă prostule!". Încerc să-i conving să-mi zică pe nume, Daiana, dar nu le intră în cap pentru că nu-s obişnuiţi cu aşa ceva - oameni mari care nu fac fiţe.

Vine poliţia să-i amendeze pe cei care înoată în lac. Se panichează un pic, dar îi liniştesc repede: "Sunteţi pe mal, sunteţi uscaţi, sunteţi cu mine. Nu au de ce să se ia de voi." Îmi dau seama că mi i-am asumat. Că am zis "sunteţi cu mine"  de parcă eu i-am adus acolo. Dar ăsta e adevărul. Sunt cu mine. M-au cucerit ca pe o redută. Au venit. Au văzut. Au cerut creioane. Au înfipt steagul.

Şi mă uit la ei şi zâmbesc larg şi nu mai pot reacţiona. Cu riscul de a suna patetic, sunt copleşită. E o bucurie violentă asta pe care o simt eu acum. Una care îmi taie respiraţia. Şi în acelaşi timp cu bucuria asta uriaşă, un val de tristeţe la fel de mare. De ce sunt copiii ăştia atât de bucuroşi că i-am lăsat să coloreze? De ce are Narcis 11 ani şi nu merge la şcoală? De ce Niculae nu ştie să citească în clasa a patra? De ce nimeni nu şi-a dat seama niciodată că sunt în stare să facă şi altceva decât să umble toată ziua fără ţintă? De ce copiii ăştia tânjeau după desene colorate ca după apă? De ce copiii cu care am lucrat eu în şcoală erau plictisiţi de viaţă şi nu se mai puteau bucura de nimic? Şi nu vreau explicaţii, nu vreau să judec pe nimeni, nu vreau să dau vina pe nimeni. Dar voi face tot ce îmi stă în putinţă să întreţin oaza asta pe care au construit-o ei aici. Pentru că e invenţia lor nu a mea. Nu eu i-am chemat. Nu eu le-am oferit hârtie. Au cerut ce au avut nevoie şi s-au pus pe treabă. Nu au cerut bani, nu au cerut apă, nu au vrut mâncare, nu au cerut să plece cu vreun creion. Şi-au luat doar desenele cu ei şi se certau unul pe altul, plecând: 

- Bă, eu îl păstrez pe al meu. Tu să nu fii bulangiu să-l arunci!  

---

Mă gândeam în timp ce scriam articolul la scena aia în care Micul Prinţ îi cere aviatorului să-i deseneze o oaie ca să-i cureţe planeta de baobabi (S'il te plaît, dessine-moi un mouton!). Ai mei cereau un câine poliţist, un castel, un steag, o casă, fiecare ce avea nevoie.