Warning ! Mai jos sunt doar idei. Nu am cercetat prea adânc din punct de vedere lingvistic.
În engleză, îndrăgosteala e cel mai lesne de înţeles: Falling in love. Adică nu te duci şi tu aşa uşor, ci te afunzi de-a dreptul şi eventual mai dai şi cu capul de caldarâm când te duci.
Nu e nici becoming, ca la becoming a doctor, becoming better at doing something. Deci nu e devenire, transformare.
Nici going, ca la going mad. (E şi aici de discutat, going mad, de parcă te duci la Paris, de parcă înnebunirea e o călătorie.)
Nici turning, ca la turning 18, să ajungi la maturitate, să atingi un prag şi nici măcar ca la turning into a dragon, să te prefaci în altceva.
Nici getting nu merge, ca la getting married, getting engaged, să îţi schimbe statutul social.
Nu, e falling. Ca la falling asleep. E dragostea ca somnul? Ceva departe şi misterios şi ascuns în noi de trebuie să cazi în puţ ca să îţi găseşti pacea? Nici măcar aşa. Somnul e pace, linişte, împlinire, îndrăgosteala numai pace nu e. De ce falling şi nu climbing? Nu e dragostea cel mai nobil dintre toate simţămintele umane? De ce e în jos şi nu în sus?
Dar să acceptăm că îndrăgosteala e cădere. Şi căderea e de multe feluri.
- Căderea din Rai, în care îţi pierzi complet reperele şi te revolţi. Dar bună şi aia la ceva că altfel nu exista omenirea cum o ştim noi.
- Căderea părului sau a dinţilor, care implică lipsă şi nevoie, dar se rezolvă cu frizerul şi cu dentistul
- Căderea Constantinopolului sau a Bastiliei, când se duc dracului autorităţile şi se instaurează un nou regim,
- Căderea în păcat, accidentală, delicioasă, dar nu trebuie făcută des
- Cădere de calciu sau cădere nervoasă, care sunt clinice dar într-un fel sau altul remediabile.
Şi lista poate continua. Poate o voi completa chiar eu cândva.
Dar îndrăgosteala nu e dintre astea. Ea este cădere liberă. Degeaba dai din mâini şi te zbaţi. Cînd te-ai împiedicat, se deschide pământul şi te înghite şi te tot duci. Ca Alice în gaura de iepure.
Dar, hai să lăsăm engleza pe altă dată. Mai citesc un thesaurus-două şi revin cu explicaţii mai concrete.
Pe româneşte, aici şi acum, şi aşa cum o văd eu la mine şi la cei din jurul meu, îndrăgosteala e ca o infestaţie cu păduchi. Şi vine în valuri, după cum urmează:
1. Negare: "N-am păduchi, n-am păduchi." (Deşi mă mănâncă tare după urechi...)
2. Disperare: AOLEU ! Am păduchi! Ce mă fac, ce mă fac ?"
3. Conştientizarea consecinţelor sociale: "Aoleu, dacă ies acum aşa, toată lumea o să ştie imediat că am păduchi şi or să râdă de mine..."
4. Tratamentele clandestine: "Dacă îmi dau cu asta în cap (de obicei o sticlă de ceva) sau recit Doina de Mihai Eminescu înainte de culcare, sau număr o sută de animale care încep cu iniţiala lui/ei, o să îmi treacă. (Adică, dracu', toată lumea ştie că Doinele curăţă păduchii, de la Nistru pân' la Tisa.)"
5. Acceptarea. Un pic mai încolo, te duci la doctor: "Auzi fată/ frate, ia ascultă ce mi s-a întâmplat- eu cred că am păduchi." Abia după ce ţi se confirmă diagnosticul începi să te gândeşti serios la tratamente.
Nu intru aici în detalii despre ce ar trebui să faci după ce realizezi că îţi colcăie, dacă trebuie să înfrunţi sursa infestării sau să te faci că plouă, dacă e de vină purtătorul sau tu sau pur şi simplu păduchii, dacă în ansamblu, e de bine sau de rău să ai păduchi, dacă trebuie eradicaţi sau cultivaţi. Despre toate astea, altă-dată. Am încercat doar să îmi explic cum e când îţi dai seama prima dată, după prima noapte nedormită din cauza mâncărimii.
No comments:
Post a Comment