Arheologie de suflet

Am început să sap prin caietele vechi. Şi asta tot arheologie se cheamă, nu ?

Am scos de sub praf o poezie - pardon, sursă istorică, care documentează una dintre primele întâlniri cu Fetiţa. Sau dacă nu e vorba chiar despre o întâlnire, cel puţin o recunoaştere a existenţei sale.
So here it is:


Plâng un zâmbet - 25 februarie 2003

Mi-e milă de biata fetiţă
cum gângure singură în lume!
Mă mir cum dintre florile străvezii
a fost osândită să fugă...

Vezi perlele negre sub tâmple
cum varsă boabe de argint_

E miezul nopţii, fetiţa nu plânge,
îşi plânge un zâmbet,
varsă lacrimi pe un lingou de aramă
şi lacrima ei sărată îl toacă.

- Până mâine, îmi spune,
Va ieşi un zâmbet senin!
- Dintre atâtea lacrimi?
- Desigur! Şi tu când erai mică ca mine
îţi râdeai amarul
şi îţi plângeai veselia.

- Vreau să cresc ! mi-a mai zis
şi până să o prind se dusese.
Aripile ei de Icar
se topeau sub vânt...

Mi-e milă de biata fetiţă
cu perlele ei maronii
cu gândul ei nesăbuit.

Oare n-o fi văzut cât eram de bătrână?

A făcut Ţop! din oglindă
şi acum mi se ascunde în suflet.

E bine fiindcă îmi plânge zâmbete -
dar am s-o alung curând.