DAY 1

 Aș putea să mă păcălesc eu pe mine și de dragul ordinii universale să zic că azi e a 2-a zi în care stau și scriu. Dar aș minți. Pentru că, deși am scris ieri, azi pare tot prima zi. Aceeași angoasă, aceeași panică. Același sentiment dubios de unde sunt și unde mă duc. 

Am anulat tot ce aveam de făcut azi în afară de cursurile oficiale. Am nevoie de timp. Și nu este vorba despre ceea ce am de făcut neapărat azi, proiectul super interesant la care lucrez. Aș putea să le fac pe toate. Din nou. Dar cu ce cost? Pe cine mai sacrific azi pe altarul eficienței, pe mine sau pe Ileana? Sau e implicit că ardem amândouă dacă greșesc eu. 

În vrie, în derivă. Așa mă simt de marți încoace. Dragged in a whirpool by my legs. Caught in a landslide, vorba lui Freddy Mercury. Nu este prima dată când sunt aici, de fapt, cred că este modul meu implicit de existență. Sub presiune. Și am crescut și făcut multe lucruri datorită și în ciuda acestui mod de viață. Dar îmi e din ce în ce mai clar că nu mai ține. 

Poate doar pentru că îmbătrânesc. Poate că am zile mai proaste acum. Poate din cauză că nu dorm noaptea. Poate pur și simplu mi-a ajuns cuțitul la os. Poate, cine mai știe, poate ies de aici? 

Am dormit puțin și prost. Am culcat copilul târziu. Am sperat că dacă o mai las să se joace, îi va fi mai ușor să adoarmă când mergem în pat. Am greșit. Iar. A adormit târziu iar peste noapte, când eu lucram, s-a trezit urlând. Nu plângând, urlând. Urlând și zvârcolindu-se. Poate îi iese o măsea, poate are un puseu de creștere. Poate a visat urât pentru că se joacă pe tabletă și se uită la YouTube mai mult decât e ok. Poate s-a trezit și nu m-a văzut acolo și s-a speriat. Sau poate este o situație dintr-aceea unde răspunsul este all of the above. Sau niciunul. Mi-a luat o oră să îi schimb hainele fiindcă se udase. Se zvârcolea în brațele mele și urla animalic. Nu era copilul meu acolo. Era plecat. Era altceva. Era furie și frustrare și neputință. Era tot ce simt eu și nu pot să fac. M-a lovit cu capul în față, în piept, m-a zgâriat. Nu o puteam lăsa jos din brațe pentru că s-ar fi lovit de pat, de podea, de sine. Îi cântam, făceam shshshsh, îi spuneam că mama e acolo și nimic nu mergea. Absolut nimic nu mergea. 

Pentru că dacă e să fiu absolut sinceră, mama nu era acolo. Nu era nicio mamă în camera aia azi noapte. Erau doar doi copii la fel de speriați. Doar că unul dintre ei era legal și moral responsabil pentru celălalt. Și eșua teribil.

Luni a fost aproape perfect. Aproape. Am ieșit în parcul de la gară. Am stat puțin la locul de joacă iar apoi am plecat după castane. Am învățat-o să adune castane. Să se ferească de găoacele țepoase în care vin castanele. Am învățat-o să adune melci. Și ea spune Mec când vede melcul. Și mă întreb dacă nu cumva acesta este primul cuvânt în română pe care îl știe. Tot ce știe și știe multe, a învățat de la YouTube. Cuvinte, animale, numere, litere, culori, forme. Cred că știe mult mai multe decât ne dăm noi seama. Dar din păcate sunt uneori atât de deconectată încât nu înțeleg.

În situația de dinainte, cu tatăl ei acasă, eu eram prin contrast cu el, mai echilibrată, mai calmă, mai prezentă. Dar acum, unde, pe de o parte nu mai există contrast, iar pe de altă parte, nu mai există nici sprijin, sunt cum se zice pe românește, sărită din balamale. Totul în jurul meu este sărit din balamale. La propriu. Mai toate ușile scârțâie în apartamentul acesta, ușile dulapurilor se țin într-un singur șurub, ușa glisantă de la cabina de duș atârnă într-o jumătate de roată. Și pe cât este asta de frustrant, nici acum nu m-am ocupat de ele deoarece mă simt vinovată că de fapt nici nu am despachetat toate lucrurile. Și nu mă apuc de despachetat pentru că am alte lucruri de făcut. Pe care nu le fac pentru că am alte lucruri de făcut. Mereu am ceva de făcut și mai niciodată nu fac ceea ce este important. 

De întrebat/ cercetat/ testat: este ok să îmi împart taskurile mari în etape și să le alternez sau este mai benefic să duc un task uriaș până la capăt și apoi să mă apuc de altul? 

Welcome home!

 Am uitat că aici îmi făcusem casă. Am început blogul acesta din narcisism, cred. Pentru că la un moment dat am fost convinsă că ceea ce aveam de scris era atât de important încât trebuia dat mai departe universului. Pe parcurs, a devenit un jurnal și a început să îmi fie rușine să îl pun în lume. După o vreme, l-am abandonat cu totul. Devenise prea apropriat sau poate eu mă îndepărtasem prea mult. Adevărul cam acesta este, de fapt. Am plecat la un moment dat de acasă. De acasă din mine și nici acum că m-am întors fizic acasă, în orașul în care m-am născut și am crescut, nu reușesc să fiu acasă din nou. Acasă cu mine. Acasă în mine. M-am mutat de atâtea ori și realizez că îmi e bine așa. Pierre qui roule... Piatra care se rostogolește, nu se înverzește cu mușchi și licheni. Nu mai cred că asta e o zicală pozitivă, dar cumva la mine în cap, era. Să te miști în continuu ca să cumva să se lipească ceva de tine. Să nu cumva să prinzi rădăcini undeva. Să nu cumva. 

Am zis mereu că fuga e în mine. Mă uit la un serial siropos pe Netflix, prea siropos pentru standardele mele, și era acolo o tanti care se lupta cu propriile mori de vânt și i-a zis cineva că, deși suferea ea însăși că fusese abandonată, the running gene is in you.  Și am simțit asta. Nu de azi de ieri. Faptul că uneori nu fug necesită un enorm efort de voință și chiar și atunci reușesc cel mult să nu fug fizic. Emoțional, sunt plecată de mult. Plecată de lângă prieteni, plecată de lângă tata și mai rău, plecată din mine. Dar ceea ce mă doare cel mai tare acum nu e că simt că plec de lângă Ileana ci că simt că mai degrabă, de fapt, nici măcar nu am ajuns lângă ea. Că sunt aici, dar nu sunt. Că nu sunt. Punct. Atât. Nu sunt.

Și mă surprinde când mă vede și când mă caută și când mă cheamă pentru că eu am impresia că sunt invizibilă. 

Am avut odată o temă de scris un text din perspectiva unui mort. Eu am scris despre o fantomă, o tipă care bântuia casa în care își pierduse viața și frustrarea ei de a nu fi auzită, văzută și de a nu putea atinge și schimba nimic din jurul ei. Plot twist, nu era moartă, era cât se poate de vie, dar era depresivă.

Cum naiba am putut atunci să înțeleg atât de bine un sentiment care mă doare azi atât de tare? Pentru că am mai fost aici. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, sunt mai mult aici decât în orice altă parte. 

Invizibilitatea e atât de neobișnuită pentru mine. Și atât de frustrantă încât fac pe naiba să mă insinuez în viața tuturor, să mă asigur că mă văd. Dar de reținut, că îmi doresc foarte tare să mă vadă cu ochelarii mei, nu cu ochii lor de acasă.

E ciudat că nu reușesc să aplic ceva ce am înțeles demult. Ceva ce i-am învățat și pe alții. Că insulta venită din afară nu doare decât dacă durea deja. Am avut revelația asta când m-a înjurat un nene în tren și m-a făcut curvă. Mi-am dat seama că oricât de nasol e cuvântul și pe oricâte liste de cenzură s-ar afla, a trecut pe lângă mine ca apa pe lângă gâscă. Nu m-a afectat deloc, deși în jurul meu erau guri căscate. Pentru că nu am fost niciodată rușinată de viața mea sexuală sau mai știu eu de ce, ideea e că asta nu m-a atins. Nu acolo erau bubele mele. Altfel m-ar fi lovit dacă mă făcea proastă. Pentru că deși știu, înțeleg și mă încred extraordinar de mult în inteligența mea, deși este lucrul de care sunt cel mai mândră și lucrul care e atât de evident încât îl vede toată lumea imediat, e de fapt fragil la mine în cap. Pentru că apare disonanța asta între: Dacă ȘTIU care e decizia bună și iau decizia care ȘTIU că e proastă, asta nu înseamnă de fapt că și eu sunt proastă? 

Înțeleg că există mai multe feluri de inteligență și că atunci când s-a împărțit aia emoțională, fost-am dusă la lucru (vorba cântecului). DEȘI, îmi vine tare ușor să înțeleg sentimentele altora, deși îmi e ușor să mă conectez și să mă adaptez, deși am o capacitate uriașă de introspecție, TOTUȘI nu reușesc să acționez în consecință. Mă uit la sentimentele altora și la ale mele  cu o curiozitate morbidă de anatomist de secolul 17 care trebuia să disece omul în bucățele ca să îl înțeleagă. Așa că poate că ar fi cazul să încep să mă port ca un om de secolul 21 care știe deja ce e pe dinăuntrul oamenilor și trebuie să lucreze cu tot omul ca să-l facă bine, adică și cu dieta și cu obiceiurile și cu psihicul, nemaifiind necesar să tai, să scoți mațele ca să vezi de unde pute. Cel puțin, ar fi frumos să fac asta cu alții. Dar și cu mine, că disecție, slavă domnului, tot fac. Și tot ce reușesc să obțin e diagnosticul - ești nașpa. Pentru că nu sap pe unde trebuie. 

Eu le spun oamenilor să separe acțiunea de caracter, să nu își pună singuri diagnostice de genul, am înșelat/ am întârziat/ am rănit/ am neglijat - rezultă că sunt un om rău. Ci să se uite cu compasiune la sine. Și ghici cine nu face asta. 

Mă abțin cu greu să nu adaug emoji-uri în textul acesta. Să las doar cuvintele să spună ce au de spus. Un smiley sau un sad face lipesc un înțeles premeditat de propoziție. Și e tare util când ai o conversație prietenoasă cu cineva ca să te faci înțeles și să rămână o conversație prietenoasă. Aici însă mă voi feri să fac asta. Pentru că poate azi mi se pare cea mai mare glumă din lume cum îmi scot eu mațele pe masă, pentru că umorul este un mecanism de autoapărare pentru mine, pentru că a face haz de necaz mă scoate din belele adesea. Dar poate mâine sau peste o săptămână sau peste șapte ani voi reuși să simt altfel ceea ce am scris. Și atunci nu vreau să fiu influențată de interpretarea pe care am dat-o azi textului meu. 

Dacă un scriitor ar pune emojiuri in text, l-aș urî. Dacă un scriitor face abuz de semne de exclamare, mă zgârie la ochi. I-aș zice scriitorului: Nu îmi mai indica ce să simt. Spune ce ai de spus și ai încredere în mine ca cititor că voi procesa inteligent.  Așa că asta trebuie să fac și eu, să am încredere în cititorul care voi deveni peste ceva vreme. 

De ce m-am întors la blogul acesta? De-a lungul vremii, m-am tot îndepărtat și împrăștiat către alte bloguri, unele mai orientate spre profesie, altele atât de personale încât nu știe nimeni de ele. Dar m-am hotărât acum câteva zile să mă întorc aici. Am deschis pagina după mai bine de un an, cred, să caut o poezie pe care am scris-o demult. Ca să îi arăt unei prietene ce deșteaptă am fost eu odată demult, că m-am prins demult că sunt obsedată de control și bineînțeles, că deși m-am prins, nu am acționat în consecință. Și după ce i-am trimis poezia, am recitit prima postare pe care am făcut-o aici. 

http://fetitaculinguritadeinghetata.blogspot.com/2008/07/fetia.html 

E de acum 13 ani. Acum 13 ani credeam multe lucruri bune despre mine dar se pare că la fel de multe lucruri proaste. Dar eram absolut hotărâtă să mă disociez de copilul-Daiana.  Să îi dau ei spațiul acesta fictiv, virtual, să îi spun poveștile pentru că erau frumoase dar să fac cumva să nu mai fie ale mele. Îmi dau seama că la pornirea acestui blog intenția a fost de disociere, dar citind acum acea primă postare, mă doare atât de tare că am vrut vreodată să fug de ea, de Fetița aia cu lingurița ei de înghețată... 

Așa că, dragă fetiță care te-ai dus să muți marea cu lingurița și care ai avut mii de prieteni imaginari și dragă fetiță care acum te uiți la televizor ca să aibă mama ta timp să scrie, sunt aici. 

My father's anger

My father is almost sixty and very angry
 He banged his head on the wall, which could be fatal in his condition, that is how angry he is. He is angry because he loves his mother and he loves me at the same time and he loves himself some days and these three do not seem to match up today. My father is really angry. Drunk angry. Drunk "i will say anything" angry. And he says he is torturing me. And he is right. Because I love him so much that every blow to his head is a blow to my heart. My father is angry. Because, here, in this traditional household we have, he ended up being mother, father and housecleaner for a bunch of people who have never said thank you. For some of them it is too late anyway.
My father got drunk tonight because he knew I was coming and he had things to say that couldn't be said otherwise. And I get it. I had to get drunk side by side to let him know that I met my boyfriend on Tinder and that I am trying to get pregnant. We love eachother but there are certain topics that only booze lets us touch. My father is angry because he blames himself for the poor choice of a mother that I have had. My father is angry for a billion trillion reasons
 And he hasn't cried like tonight in years. But none of these reasons are me. He is not disappointed in me. He approves. I am still his biggest love and day after day after fucking hard day this keeps me going. On and on and on and on. He will never read this.
(Written in Sept 2018)