Şi de ce, mă rog, nu-mi plăcea mie în Bucureşti ? Să fie oare sentimentul acela necontenit că mă aflu pe o bandă rulantă, la fel ca o bombonică de ciocolată într-o fabrică insalubră, care-şi croieşte încet dar sigur drumul spre o cuvă imensă, de unde cineva, dracu’ ştie cine, o să scoată rând pe rând toate bombonicile şi o să le aşeze frumos în cutiuţe şi o să le expedieze departe? Şi la asta se mai adaugă şi o spaimă nebună că undeva la capăt se vor găsi nişte degete slinoase care să înhaţe dulciurile astea turtite şi topite, şi o să le îndese într-un hău fără sfârşit, unde nişte masive de calcar, galbene şi măcinate de carii, un fel de Scylla şi Caribda, mă vor strivi şi apoi mă vor împinge în prăpastia urât mirositoare.
Cam asta simt eu când sunt nevoită, dintr-un motiv sau altul, să iau metroul. Şi cum dracu’ să nu simţi asta când îi vezi cum se omoară ca să apuce primii pe scările rulante, te împing în jos sau în sus pe scări, te lipesc de ziduri într-o încercare disperată de a ajunge măcar cu zece secunde mai devreme acolo unde au treabă. Şi stau uneori, mă opresc ca să nu fiu călcată în picioare, mă lipesc de un zid şi mă intreb unde naiba se duce toată lumea asta. Ce îi face să continue orbeşte drumul ăsta sinucigaş al mecanizării ? Ei nu ştiu că o dată intrată în sânge, rutina rămâne pentru totdeauna şi se răspândeşte în fiecare fibră a corpului ca un cancer ? Şi uite de-asta uneori mă opresc şi mă uit la ei cu o doză de orgoliu că uite domne`, sunt de trei ani aici şi nu m-au corupt şi pe mine.
Cu RATB-ul e altă treabă. Poate unde sunt mai puţine persoane şi între staţii mai apuci să faci şi vreo cunoştinţă două, măcar că nu faceţi schimb decât de trasee de autobuz sau tramvai. Şi poate unde nu sunt nevoită să mă aliniez cuminte pe scările rulante şi să aştept să mă înghită tenia aia lungă de metrou.
Şi totuşi, într-una din zilele în care citadela asta mirifică s-a dovedit prea mare pentru a fi străbătută in timp util cu RATB-ul, m-am văzut forţată să mă înham în cursa asta infernală şi am coborât în pasaj la Unirii. Să mai adaug şi faptul că am făcut greşeala să încerc aşa ceva în jurul orei şase seara când tot norodul muncitor, studios sau băgător de seamă cu diplomă se îndreaptă spre casă cu frenezie. M-am tot gândit şi n-am găsit un cuvânt în română care să exprime această nebunie mai bine decât englezescul stampede. E vorba despre goana aia disperată a animalelor sălbatice care se lasă cu strivitul sub copite dacă le stai în drum. (Gândeşte-te la o turmă de elefanţi care vine spre tine în fugă...). Cam aşa arată staţiile de metrou la şase seara şi în asta am avut nenorocul să mă bag.
Nenorocirea mare era că, după obicei, n-am nimerit intrarea şi a trebuit să traversez amărăciunea aia de pasaj între Unirii 1 şi Unirii 2 cu toate sălbăticiunile scăpate de la muncă. Şi iată-mă împinsă, călcată (note to self : crema de pantofi e inutilă în Bucureşti), strivită dar în fine, zic, ce mai contează, că doar toţi merg în aceeaşi direcţie, important e să ajung unde trebuie, văd eu cum, şi pe urmă mă scutur o dată precum calul năzdravan răpciugos şi îmi recapăt a treia dimensiune. Şi iată-mă-s dar pe peron... Ah, dulce libertate, iubiţi 45 de centimetri de spaţiu personal... Şi cum mă bucuram io aşa de a fi scăpat de norod uite că vine metroul şi furia se dezlănţuie . Din nou.... O dată ajunşi pe peron nimeni nu-şi poate închipui să rămână pe el, să nu încapă în metrou.
Am văzut pe youtube, şi mamă, ce idee bună era, că în China sau Coreea sunt nişte oameni angajaţi special să îndese lumea în metrou. La noi, totuşi, o asemenea meserie n-ar fi deloc profitabilă, pentru că la noi împinsul în metrou e ceva cu care te naşti de mic, un impuls primar pentru bucureşteni sau un reflex dobândit pentru ceilalţi. Aşa că atunci când vine metroul fiecare începe să se îndese, să-şi strângă poalele pe lângă sine, să se facă cât mai mic ca să încapă sigur şi mai ales începe să distribuie coate în stânga şi dreapta, doar doar se mai sictireşte careva şi renunţă.
De obicei, eu sunt printre ăia care renunţă într-o încercare disperată de a-mi păstra ultima urmă de demnitate, dar azi trebuia neapărat să ajung la destinaţie în timp util aşa că m-am făcut şi eu cu păr pe limbă şi am încăput în metrou.
Atenţie, se închid uşile! Gata, zic, am reuşit! Tocmai când eram gata să-mi decomprim relaxată diafragma şi să trag în piept o gură de aer stătut dar binefăcător, văd cum se apropie vertiginos de mutra mea un cot ascuţit învelit într-un şal cu ciucuri de blăniţă naturală. N-am avut timp să reflectez la cruzimea cu care un oarecare animal a fost sacrificat ca să acopere contraforţii acelui mastodont de femeie care se foia lângă mine, că dintr-o dată s-a întâmplat o minune.
Se făcea că tavanul metroului s-a deschis şi deasupra nu era tavanul tunelului aşa cum ar fi fost normal ci un cer imens şi neted ca-n palmă, de culoarea cernelei presărat cu mii de stele galbene şi roşii. Moment în care mi-am zis, ce dracu`? Stele în Bucureşti? La cât praf şi noxe zburdă prin atmosfera capitalei noastre mioritice e imposibil să vezi stele altundeva decât la Observatorul Astrologic şi acolo numai în nopţile absolut senine.
Aşa că m-am scuturat şi cerul a început să se învârtă şi să se confunde cu tavanul tunelului şi apoi cu tavanul metroului până când n-a mai rămas decât metroul. Şi mi-am dat seama că eram proptită ca o scândură de un nene în vârstă care îmi zicea ceva dar dracu` ştie ce că io încă mă mai chinuiam să opresc tavanul. Cineva mi-a făcut loc să stau jos şi am apreciat nespus de mult gestul pentru că măcar aşa puteam să ghicesc adevărata direcţie în care se mişca metroul.
Curând însă am început să-mi revin şi să regret că n-am rămas leşinată şi restul drumului până la Crângaşi, fiiindcă am aflat mai târziu că dădusem ochii pe spate şi că m-aş fi vărsat ca o baligă pe jos dacă chiar aş fi avut loc să cad, şi că toată lumea se speriase dar acum că mi-am revenit aşa îmi trebuie, că tinerii ăştia se împing ca nesimţiţii în metrou şi peste tot şi nu mai ai loc de ei domne` nicăieri că nu sunt deloc bine-crescuţi şi că în fine, mai aveam niţel şi o sufocam pe biata femeie care de` era şi ea obosită că venea de la muncă şi că ăştia tinerii nu ştiu decât distracţie şi bani şi haine scumpe şi slavă domnului că am ajuns unde trebuia că dacă mai mergeam puţin uitau toţi cum şi de ce am văzut io stele verzi pentru că de fapt eram vreo drogată care a adormit de-a-n picioarelea...
