Episodul 1 - FETIŢA CU LINGURIŢA DE ÎNGHEŢATĂ

Fetiţa este, în general, cuminte.

Mamaia spune că copiii cuminţi sunt ăia care rămân acolo unde îi laşi, care nu pleacă de acasă să caute leagăne în alt cartier, care nu se pierd de părinţi, care nu se urcă în copaci, care nu se dau jos din pat după ora de culcare. Aşa că, într-adevăr, Fetiţa este, în general, cuminte. Şi asta nu pentru că doamne-fereşte i-ar lipsi drăcuşorul ăla împieliţat care îi pune pe copii să-şi rupă genunchii, ci pentru că, mai mult decât pe drăcuşor, Fetiţa îi iubeşte pe Mami pe Tati pe Mamaia şi Tataie şi ar face orice ca să nu-i vadă vreodată supăraţi din cauza ei.

Aşa că Fetiţa mănâncă mereu tot din farfurie şi o ajută pe Mami la bucătărie şi pe Tati când se apucă de desfăcut şuruburi prin casă. Aşa că lui Mami şi Tati nu le este frică să plece cu Fetiţa în parc, la peşte la Urlui, la pădure, la mamaia Leana sau în concediu la mare, pentru că Fetiţa este cuminte, nu face nebunii, nu se murdăreşte şi mai ales nu pleacă niciodată de lângă ei. Celor mari le este mereu frică să nu le plece copiii de parcă n-ar ştii că copiii îşi pot purta singuri de grijă şi oricum se întorc mereu acasă, că oricum, şi dacă pleacă, copiii nu sunt niciodată singuri, că şi Fetiţa dacă ar pleca vreodată, n-ar face nici un pas fără Zâna Bună, Îngeraş şi mai ales fără Blecstar.

Dar, de obicei, cel mai bine e să nu vorbeşti cu Mami şi cu Tati despre Blecstar şi Zâna Bună pentru că se uită cruciş şi zâmbesc cu multă înţelegere, asta dacă nu aruncă şi faza cu "E şi ea mică, mă...".

Şi pentru că Fetiţa e în general cuminte, Mami şi Tati au plecat cu ea la mare. Şi la mare este multă mare şi mult nisip şi mulţi copii, inclusiv vreo jumătate de duzină de verişori o ţâră mai mari decât Fetiţa. Şi pentru că Fetiţa e mică iar Mami şi Tati sunt tineri şi au multă răbdare, toate mătuşile au trecut verişorii pe numele lor, aşa că Mami şi Tati se duc mereu la plajă cu o droaie de copii despuiaţi după ei, deşi doar Fetiţa e a lor. Fetiţa e prea mică pentru a încăpea în vreun costum de baie fără să dispară cu totul în el aşa că Mami şi Tati au dispus în unanimitate să nu îi cumpere nici unul anul acesta. Aşa că Fetiţa face baie şi plajă aşa cum a venit pe lume, şi ce bine mai este !

Într-o zi, gloata de verişori s-a apucat să facă o fântână lângă cearşaf. Fântână înseamnă o groapă în nisip, un pic mai mare decât pumnul celui mai mare dintre copii în care, prin mijloace dintre cele mai neconvenţionale, se toarnă apă adusă din mare. De data asta verişorii, mai mari şi mai şmecheri, după ce s-au uitat o clipă unul la altul, au decis că cea mai bună persoană care să aducă apă din mare era chiar Fetiţa. După ce s-au uitat repede de jur împrejur, au găsit şi recipientul ideal pentru această operaţiune delicată şi au echipat-o pe Fetiţă cu o linguriţă de îngheţată.

Acum, înainte de toate, trebuie amintit că pe vremea aceea, linguriţele de îngheţată semănau cu multe unelte de grădinărit, dar nu şi cu linguriţele. Şi asta pentru că, în afară de coada ridicol de scurtă şi de subţire, căuşul în sine, care la o linguriţă normală poate-poate ar fi ţinut 4-5 picături de apă, era, la o linguriţă de îngheţată post-comunistă, inexistent. Linguriţa era un fel de spatulă minusculă care nu ar fi putut servi la nimic altceva pe lumea asta în afară de mâncat îngheţată, şi asta numai dacă nu se topea, darămite la cărat apă ca să umpli o fântână care, oricât de anemică, tot înghiţea vreo jumătate de litru de apă.

Dar asta nu era lesne de priceput pentru Fetiţă şi cu atât mai puţin pentru verişori, deşi mai mari şi mai şmecheri, care o trimiseseră în bună credinţă la mare să care apă cu linguriţa de îngheţată şi se aşezaseră comod pe cearşaf. Iar Fetiţa, mereu dornică să ajute, plecă fuga la mare cu gândul la fântâna grozavă pe care or s-o facă ei, de-o să vină toată plaja să ia apă din ea. Şi plecă împleticindu-se şi împiedicându-se pentru că Mami, prevăzătoare să nu se frigă copilul de la radiaţiile solare, aruncase pe Fetiţă un tricou de-al ei, care îi venea ca o rochie deșelată, astfel încât Fetiţa arăta ca un pui de ţigan.

La puţin timp după asta, Mami aruncă o privire spre cearşaful cu copii şi văzu că parcă se împuţinaseră de la ultima numărătoare aşa că reluă gestiunea: Auriţa şi Mihăiţă, Alinuţa, Adişor. Sunt toţi. Şi totuşi cearşaful pare mai gol. Fetiţa! Nu era Fetiţa! Unde e Fetiţa? La mare. Cum la mare? La mare, să ia apă, trăncăne patru copii odată. Să ia apă?!

Tati şi Mami încep să alerge pe plajă încercând să găsească un singur copil despuiat printre alte câteva sute. Şi Tati tremură de nervi şi de oftică, cum de s-a putut întâmpla aşa ceva că doar era lângă noi şi cum naiba am ajuns noi să stăm după cinci şase copii când noi avem doar unul. Mami nu se gândeşte la nimic. Ea caută caută caută un copil despuiat printre alte câteva sute de funduleţe rozalii. Dar numai unul dintre toţi copii arată a ţigănuş în tricoul prea mare pentru el. Şi până la urmă, după ce trece panica şi toate gândurile despre mare, valuri şi lume rea, Mami şi Tati îşi amintesc de tricoul cu dungi şi o văd pe Fetiţă cum se întoarce împiedicându-se în el, triumfătoare, cu o picătură de apă pe linguriţa de îngheţată.

Unde ai fost tu, mami? Să iau apă din mare. Să iei apă, mami? Cu ce să iei tu apă? Cu linguriţa. Cu linguriţa? Bine, mami, cu linguriţa, e bine.

Şi nimeni nu mai judecă a cui a fost vina şi nici nu explică de ce o linguriţă de apă nu umple fântâna. Mami s-a apucat să mărească fântâna şi Tati aduce apă din mare cu o găletuşă de plastic galben.

prolog - FETIŢA

N-am reuşit niciodată s-o fac pe Fetiţă să înţeleagă că noaptea care va veni şi care era infinită, nu însemna că Soarele se joacă pitita cu lumea. Nu vroia şi pace să înţeleagă că trebuie să plece şi mai ales nu reuşea să înţeleagă ce şi cum o să fiu eu fără ea.

Pentru Fetiţă, viaţa mergea înainte, aşa cum era ea, bună, rea, grea, uşoară, aşa cum se obişnuise ea s-o trăiască indiferent de întâmplări şi mai ales aşa cum eu nu învăţasem niciodată. Pentru că de chestiile astea se ocupa de obicei ea, de zilele alea mai dificile în care o făceam lată şi nu mai ştiam pe unde să mai scot cămaşa. Lumea credea că am noroc, că m-am scăpat în scăldătoare când am fost mică, sau că sunt pur şi simplu un geniu în fază incipientă care găseşte răspunsuri pentru orice. Şi multă vreme am crezut şi eu asta, atunci când mă descurcam la teze fără să tocesc prea mult, când reuşeam să fac bani din cele mai idioate nimicuri, când mă ciopârţeam singură cu foarfeca şi coafura mea arăta totuşi foarte bine. Uitasem cu desăvârşire de ea, de omuleţul ăla mic căruia îi delegasem eu toate încurcăturile mele şi care după ani întregi de abuzuri, căpătase o dexteritate uimitoare şi îmi descurca orice catastrofă în care mă implicam cu atâta măiestrie.

Aşadar, la douăzeci şi ceva de ani eu încă nu învăţasem nimic despre viaţă şi mă minunam cum dracu’ de nu mă descurc deloc, eu care trăisem, văzusem, citisem atâtea, eu care aveam o cultură generală destul de vastă, ştiam două limbi străine foarte bine, eram, vorba aia, deşteaptă şi sociabilă. Şi totuşi, tot ce făceam, ieşea pe dos, El începuse să nu mă mai suporte deşi mă iubea, Tati nu mă mai înţelegea, singurul om care mă citise mereu dintr-o privire, Mamaia era convinsă că o să rămân gravidă şi o să renunţ la şcoală şi nu mai îmi rămăsese nici o prietenă în jur. Nici măcar de Liviu Milea nu mai ştiam nimic, deşi fusesem destul de apropiaţi. Şi cel mai ciudat era că, de cele mai multe ori, nici eu nu mă recunoşteam. Eu care citeam enciclopedii într-a cincea, nu mă descurcam la idioatele alea de Trivia de pe net, când m-am angajat la o multinaţională, eu cu olimpiadele mele la franceză şi cu accentul meu şi r-ul graseiat nu reuşeam să înţeleg nici un cuvânt în limba lui Voltaire, eu care scrisesem volume întregi şi aveam o filozofie proprie şi foarte bine pusă la punct despre dragoste, nu eram în stare să Îl fac fericit sau măcar să nu-I fac rău. De parcă dormisem multă vreme şi când m-am trezit eram la facultate, aveam un prieten pe care trebuia să îl iubesc şi tot ce ştiam sau credeam să ştiu erau amintiri dintr-un vis foarte lung, imagini vagi şi incoerente aşa cum îţi rămân după nopţile în care te-ai culcat beat. Oare chiar visasem totul, sau chiar nu mă descurcasem niciodată sau talentul meu de a rezolva probleme se epuizase? Uneori aveam însă amintiri foarte clare despre lucruri pe care le învăţasem, le citisem, locuri în care fusesem, aşa că m-am apucat să verific în singurul mod pe care mi-l puteam imagina: mi-am cărat teancurile de jurnale de acasă şi m-am pus pe citit.

Şi aşa am redescoperit-o pe Fetiţă, fiinţa aia miraculoasă şi răbdătoare pe care o lăsasem eu să sufere în locul meu, să înveţe, să se chinuiască, să rezolve toate problemele. Aşa că la douăzeci şi ceva de ani, eu de fapt trăisem foarte puţin pentru că ori de câte ori situaţia devenea critică, intervenea ea şi repara, rezolva, lipea, inventa după care se făcea covrig într-un colţ şi mă lăsa pe mine să mă bucur de glorie. Şi aşa, eu n-am învăţat niciodată franceză şi ea n-a sărutat niciodată un băiat deşi toată viaţa împărţisem acelaşi trup.

Numai că eu, năucă aşa cum mă ştii, am uitat complet de Fetiţă şi am început să mă comport de parcă nu existase niciodată şi tot ce aveam, eu făcusem. Nu pot decât să îmi imaginez cum s-o fi retras ea îmbufnată atunci când eu am uitat-o complet şi cum şi-a propus să nu mă mai ajute niciodată fără scuzele de rigoare şi ursuleţii de pluş.