Fetiţa cu linguriţa de îngheţată

Locuri comune

2011-12-31T15:48:00.000+02:00

Da, se pare ca pana la urma este vorba de locuri comune. Prea multe sau prea putine sau inca nedescoperite. Pe baza lor se construieste totul, the inside jokes, cuvintele cu dublu sens. Si toate frimiturile de amintiri din copilaria Fetitei, locuri pe care le-am facut magice ca sa am la ce visa, ti le-am dat cu lingurita in portii mici ca sa iti ajunga multa vreme. Si le-ai devorat ca un limax ce esti, le-ai devorat ca pe oul ala de dinozaur despre care am mai vorbit. Si n-ai ramas cu nimic si nici nu ti-a fost de ajuns. Si dintr-o data, mi s-a parut ca toate povestile mele sunt gaunoase si seci si ca toate locurile magice pe care am vrut sa le fac comune sunt numai moloz si ca totul miroase a varza stricata (prietenii stiu de ce). Si mi-a fost frica sa vin acasa, ca sa nu vad molozul dar mai ales sa nu ma vada ei pe mine in ruine. Si m-am plimbat prin oras, prin locurile magice si le-am gasit la locul lor si sunt inca magice. Si dintr-o data, am uitat ce spuneam demult, ca daca ar fi sa ma indragostesc din nou, nu as mai avea puterea sa trec din nou prin ritualul de initiere, faza in care te chinui sa te descoperi celuilalt, in care trebuie sa inveti lucruri noi despre cineva si mai ales sa spui din nou toate povestile si sa il duci de mana prin locurile magice. La mine in oras e o alee prin spatele unui cartier de blocuri care, in copilarie, imi scurta drumul catre unul din ce mai buni prieteni. De ani de zile, de cand nici unul dintre noi nu mai locuieste acolo, nu am mai calcat pe poteca aia. in schimb o visez constant, apare mai ales in vise in care ma ratacesc si intr-un final ajung pe poteca mea si ma duce acasa. Acum cateva zile, ma plimbam prin oras si mi-am zis sa aflu daca chiar mai exista aleea mea. Si ghici ce.
E tot acolo si e tot magica si m-a cuprins brusc dorinta de a-l aduce pe el de mana aici,sa ii arat totul din nou, sa construiesc iar locuri comune.

Blând

2011-12-20T01:51:00.000+02:00

Azi, din nou blând. poate pentru ultima data. Mereu îmi jur că e ultima dată. ultima dată când plâng, ultima dată când mă înfurii, ultima cădere nervoasă. azi nu vreau să fie ultimul. Am fost blânzi şi frumoşi, şi pentru prima dată, nu mi-a mai venit să te sfâşii sau să cad în genunchi sau să mă sfâşii.

Azi blând. Am văzut prea multe, am trăit prea multe, trebuie să fim blânzi ca să ne salvăm. Ca să mai putem iubi , ca să nu rămânem aşa ciuntiţi pe vecie, mutilaţi de o iubire mare dar ratată.

Azi blând, cum ai fost prima dată, de la primul sărut, cel despre care nu prea vorbim, cel mai blând dintre toate. Blânzi, cum am fost în prima seară când nu ne-am mai iubit. Blând ca la început, blând la sfârşit, poate.

Azi blând ca să mă pot vindeca. Autopsia e aproape terminată. Abia azi m-am convins însă că pacientul e mort. Nu mai ştiu când şi cum, unde s-au legat firele şi în sfârşit am simţit că nu mai tai în carne vie.

De zile întrgi caut dovezi, izvoare istorice, hârtii galbene, pagini de jurnal, ca să aflu când a început maladia. Şi, spre marea mea uimire şi durere, am aflat că era ceva congenital , sortit să moară de la început. Nici o terapie n-a mers şi până la urmă, am renunţat amândoi. Nici nu mai are sens să aflu care dintre noi s-a retras primul din bătălie şi cine a dus povara mai mult.

Acum, după ce am găsit toate hârtiile, le transcriu în ordine cronologică, pun organele la loc, blând, şi mă pregătesc să îl îngrop. Acum sunt aproape convinsă că n-a mai rămas nici o fărâmă din noi în el şi se poate odihni liniştit.

Blând.

We built the maps

2011-12-18T12:30:00.000+02:00

When we first decided to leave, we had no directions, only vague feelings about how far from home we wanted to be. So you took the compass and drew a circle of 100 km all around. We chose a place on the circle where none of us had ever been before.
Because we were not afraid to go anywhere together, direction or no direction.
And I made sandwiches and coffee and we took an umbrella and that was it. Back then, we didn't need more to make us happy.
But most importantly, we were going to travel blind. There were no maps for that place.
So we made the maps. Cut and paste and put the world together. We built the roads and the rails and the train engines.

And now, at the end of all roads, as I am packing my life away, can you please tell me what should I do with the maps that we built? Should I stow them away on the bottom of a box, never look at them again? Should I burn them and erase you from thought? Should I keep them on the top shelf and take my new lovers to the same places?

Never again will any world be as new as the one we started building that night.

Just because you feel good doesn't make you right

2011-12-15T22:45:00.000+02:00

he·don·ism
noun
1. the doctrine that pleasure or happiness is the highest good.
2. devotion to pleasure as a way of life: The later Roman emperors were notorious for their hedonism. Origin: 1855–60; < Greek hēdon ( ḗ ) pleasure + -ism
Synonyms2. sensualism, libertinism, debauchery, dissipation, carousal.

Halouri şi măşti

2011-12-14T01:48:00.001+02:00

Din nou am obţinut un halou pentru colecţia mea. Şi pe ăsta nici nu l-am vrut. Numai că fiinţa ta s-a rarefiat încetul cu încetul până n-a mai rămas decât ceaţa aia vâscoasă şi amară din ultima vreme. Aveai gust amar. Pluteai în jurul meu şi nu mai miroseai a nimic. Neutru, fad, sec, atât de insipid că mă durea. Nu te mai suportam, îmi venea să smulg carnea de pe tine ca să te fac să simţi ceva. Şi când în sfârşit te-ai smuls, multă vreme am rămas prinsă în dâra ta vâscoasă, în plasa ta de păianjăn diluată. Ai trecut prin viaţa mea ca un limax leneş. Ai mânjit totul; în urma ta, saliva ta lipicioasă a antrenat toată viaţa mea după tine. Ai murdărit toate lucrurile mele, toate hainele mele, pielea mea, cărţile mele, ţi-ai marcat teritoriul ca un limax în călduri. Am stat şi m-am uitat atent la ei, dezgustătoare animale. Se mişcă ca un tanc, cu mândrie şi nesimţire peste pietre, prin ţărână, peste frunze tari de salată. Dar când trebuie să traverseze flori lasă cicatrici. Petalele cele mai fine se boţesc sub corpul lor greoi, se fac mototol şi li se lipesc de trup. Sfâşie narcisele şi le târăsc după ei prin ţărână, făcute bucăţi. Aşa m-ai antrenat pe mine în dâra ta de incertitudini, şi mi-a fost bine. Mi-era cald şi urmam o direcţie, nu conta care, oriunde m-ai fi dus eram în siguranţă. Dar acum te-ai smuls şi în urma ta ai tăiat corzile. Ca orice elastic întins la maxim, m-am făcut ghem, şi m-am plesnit singură peste tot corpul. M-am rostogolit aiurea multă vreme. ştiu că trebuie să plec dar pentru prima dată nu mai ştiu încotro. Aveam un pumn de trasee incerte dar ai ars toate hărţile. Il faut retrouver le nord. Cel mai greu îmi vine să îmi conving corpul să nu mai aştepte să fie atins. MI-e silă, fizic greaţa să mă gândesc la tine în grădina cu varză în care salivezi fericit acum. Mi se întoarce stomacul pe dos. Şi totuşi vreau să te ating, mă amăgesc cu ideea că, întors la mine, am să te frec bine cu săpun şi n-ai să mai miroşi a altcineva şi n-ai să mă vrei decât pe mine din nou. Deşi mă cunosc şi ştiu că nu te-aş putea ierta niciodată pentru festinul ăsta trecător.Şi totuşi te văd, te caut, te aştept, tot de la tine aştept direcţii şi salvare. Deşi toată demnitatea şi discursurie de motivare ale lor şi ale mele mă îndeamnă să te uit, tot pe tine aştept să mă reclădeşti, să mă descurci, aşa ghemuită şi încurcată cum sunt acum. Cel mai tare mă sperie faptul că devii din ce în ce mai firav, mai transparent, te decolorezi. Din albastru închis, azi te-am văzut bleu şi gri, ca în poza aia idioată. Nici dâra ta lipicioasă nu mă mai atinge ca înainte, devi din ce în ce mai greu de atins. Vreau să te mângâi şi îmi trece mâna prin tine, fac dragoste cu tine în fiecare seară şi e o singură umbră în cameră. Devi halou, cât de curând va trebui să mă obişnuiesc cu asta şi să te expun pe panoplia mea de halouri. O să fac literatură din tine ca să doară mai puţin şi ca să nu te urăsc. Dar acum urmele tale lăsate pe mine mă dor şi simt că toată apa şi tot săpunul din lume nu te vor scoate de pe pielea mea. Mă spăl şi mă machiez şi mă coafez şi ştiu că asta nu e frumuseţe şi respect de mine, e mască. Şi masca e seacă, dincolo de ea e un corp uscat, cojit, putred. E mască pentru că nu mai e nimic altceva.Astă-seară am ajuns acasă, am dat masca jos, m-am spălat după care am pus la loc un rând de machiaj şi m-am pieptănat. Şi am realizat că nu îmi voi mai fi niciodată de ajuns şi că nu voi putea renunţa niciodată la mască. Mi-am aruncat un puf de parfum pe haine, şi de-abia apoi m-am plăcut.Ies din casă în fiecare dimineaţă şi îmi jur : JAMAIS SANS MASQUE

Qu'est-ce qui se passe avec tout ce qui passe ?

2011-11-30T23:54:00.001+02:00

Qu’est-ce qui se passe aux photos ? Aux rondeaux qu’on a écrits pour toi ? Aux chansons que t’as crevées en moi ?Qu’est-ce que se passe avec tous les grimaces, avec tous les désires pas encore achevés ? A tous les espoirs mutilés ? Est-ce qu’il faut oublier ou ignorer tous les images qu’on a jamais vues ensemble ? Tous les bons vins qu’on a bus ensemble ? Dès la première goutte.Oublier, ça coûte.Qu’est-ce qui se passe à tout ce qu’on a touché ensemble ? Est-ce qu’il faut effacer toutes les photos qu’on a faites ensemble ? Mais ça ne suffira pas. Toutes les photos que t’as prises de moi, toutes les photos que j’ai prises de toi, toutes les photos qu’on a prises dans des endroits où on s’est promené ensemble. Mais ça ne suffira pas. Toutes les photos que j’ai prises sans toi, mais en pensant à toi. Mais ça ne suffira pas. Toutes les photos prises avant toi, avant de savoir que tu existais. Même ça ne suffira pas. TOUTES LES PHOTOS !Découper toutes les photos de ma vie, fermer toutes les rues, taire toutes les chansons, oublier tous les mots, brûler les vêtements, démonter les cadeaux, cracher aux gens qui te connaissent, rien dire, rien faire, rien sentir.Et tout ce que j’écris, n’est pas pour toi. Je ne veux plus que tu lises mes mots. J’espère qu’ELLE ne lira jamais mes mots. J’espère qu’ELLE ne saura jamais de mon existence. Mais, maintenant, il faut que je fasse mes bagages et je regarde tous ces objets autour desquels j’ai bâti mon monde et je dois t’en arracher et je ne sais pas comment. Ton être a tout envahi, tout sent à toi et tout semble, soudainement, étranger et malin. Il faut tout laver, tout cautériser. Il me faut des boîtes, des sacs en plastique et de la patience. Un de ces jours, je partirai.

Horribly selective love

2011-11-30T00:09:00.000+02:00

De la Sketchbook Project 2011

I am tired and sick and not in the mood of appearing to be ok anymore.I simply wish to be left alone for a while, let me manage. It won`t kill me. hasn`t hurt me before.I am too tired to even try to seem ok so I do not worry you. There is a lot of anger in my heart, more than I`ve ever felt, maybe, but I am too tired to even try to blame it on people. Any energy I have left , I am trying to keep people from hurting eachother over me.I am tired and sick and sick and tired of people caring for me. When someone starts caring for you, they burden you with this huge responsibility of having to care back, or at least of appreciating it, or, most annoying of all, of never being able to ignore them again. But mostly, people expect you to care back. There is no such thing of carefree care. They expect you to care that they care, to change your life and habits around it. I know this is true, I have done it myself. Stood there like an idiot, not really grasping what you were saying. How could you not love anymore if I still loved you? How could you say you had stopped caring, when I still cared? Stood there like a fool, without understanding how long it must have taken you to decide to relieve youself of the burden of constantly trying to care back when you didn`t.
Because love, or whatever you choose to call the bloody thing, is horribly selective. It will constantly refuse to choose rationally, to consider odds, to take precautions. It will usually throw you all in, naked, helpless, defenseless, at the mercy of whoever you encounter. And you stand there like an idiot, like you and I both did, not really understanding why the hell they won`t love you back, since you love them and that is all that should matter.
People are horribly complicated. I am tired and sick and sick and tired of having to say I am ok. Everyone keeps asking me the same thing, all over again: ARE YOU OK?
Hell no ! I am not OK. I probably feel like crap. Is that what they want to hear? I am not OK. Will it kill me? No. Will it hurt for a long time? Probably. Will I get over it? In time. Given enough time, we allow ourselves to forget the most horrible things, if only for a few days at a time. That is how we get over. There is no actual healing. Every word you ever said still hurts. It`s like everything you ever touched hurts. It makes me sick just to think of it. Physically sick, it makes me throw up, it makes me scratch my skin off. you itch, you burn. I want to bleed you out of me.
But that is not what friends want to hear when they ask me if I am Ok. That scares people. Write it down and it`s literature, it`s not scary anymore. It makes people feel better if they read about it rather than see it happening.
So the next time someone asks me if I am ok, I will probably say that I am fine, of course, that it is almost over and I will be perfect in the morning.

Trenuri fantoma

2011-09-30T20:10:00.000+03:00

Iar in tren. E comfortabil de cald si de liniste dar e bezna. Oamenii simt nevoia sa vorbeasca in soapta cand e intuneric. De parca zgomotul ar putea viola intimitatea creata de bezna. E inca unul din zecile de trenuri fantoma cu care am mers. Trenurile astea dubioase ma duc acasa, dar de fiecare data am impresia ca drumul se poate sfarsi oriunde altundeva. De fiecare data mi se pare ca deraiaza, ca se indeparteaza de caile batute si face detururi nemaipomenite pana acasa. Calatoria nu e inca rutina, desi dupa atata timp ar fi trebuit sa devina. Nu are cum sa se intample asa ceva pentru ca, in continuare, trenurile astea sunt menajerii minunate, cu animale extraordinare si mereu noi. Unele fascinante, cu pene colorate si tipete asurzitoare, vrabii gri si tacute, animale zdravene cu greaban si solzi, fluturi stravezii si parfumati.
Numai garile sunt la fel. Colectii triste de oameni obositi, scaune de plastic sparte, covrigi si ziare, caini cu labe rupte. Si numai garile nu sunt fantome, nu sunt mistere, nu sunt fascinante. Garile sunt reale si sfasietor de triste.
Si de-asta drumul e verde-namol si mai ales
gol si garile dor.

Couldn't be unhappy with anyone else

2011-09-12T23:36:00.000+03:00

For better and for worse. That's what they all say, isn't it? Could you make me happy? Maybe, from time to time. Could I make my self happy ? Surely, more often then not. Will life bring us down and throw us down the cliffs? For certain. Will creatures of this world create unimaginable pain and torments for us? will we suffer because of stuff which we couldn't possibly prevent? For certain.

Could I be happy with anyone else? For sure. I could've been happy with anyone. But I couldn't stand being unhappy with anyone other than you.

Long time ago... la început, sau cum iubeam la 18 ani

2011-08-28T02:00:00.000+03:00

Vineri, 24 iunie 2005

Nu ştiu vorbe mai multe sau mai mari faţă de cele pe care ţi le-am spus până acum de zeci de ori. Şi pe care ţi le voi repeta mereu până când ai să le înveţi.

Iar atunci când vei fi departe şi te vei scălda în disperare şi nepuntinţă, îţi vei aminti fiecare cuvânt şi asta îţi va da puterea să lupţi.

Chiar dacă nu voi fi cu tine, chiar dacă nu voi mai fi niciodată cu tine, vorbele mele, spuse în clipă de tainică iubire, îţi vor răăsuna în minte şi te vor face să mergi înainte.

---

Dacă se va sfârşi? Da, probabil că da. Nu vreau să mă gândesc la asta pentru că ACUM cred cu tărie că te iubesc.

Sper că măcar o dată, după ce voi pleca, vei plânge. Măcar o singură dată şi te voi ierta. Voi ştii că n-a fost totul în van şi că măcar o clipă, preţ de o lacrimă, mă vei fi iubit şi tu...

Pentru asta ţi-aş ierta orice suferinţă mi-ai fi pricinuit. Dar nu m-aş întoarce.

---

S-ar putea totuşi să dureze, să îmbătrânim împreună. Chiar dacă acum sunt mândră şi sălbatică, până la urmă cred că te-aş iubi mult, m-aş supune, aş pleca fruntea. Te-aş aştepta seara cu mâncarea făcută, ţi-aş spăla hainele, ţi-aş ud florile, te-aş ajuta să te dezbraci dacă ai veni ameţit acasă.

Aş face dragoste cu tine oricând, dacă m-ai mai vrea...

Aş putea deveni o soţie cuminte, ţi-aş ierta aventurile, ţi-aş accepta chiar şi ocările şi palmele.

Simt că aş putea face asta, să renunţ la mine pentru tine.

Dar când voi ajunge să fac asta, nu voi mai fi demult fetiţa vie şi frumoasă e care sigur o vrei acum. O voi fi îngropat demult.

Şi mai mult, şi mai trist, îţi voi fi devotată şi fidelă ca un câine blând şi cuminte, dar nu te voi mai iubi niciodată.

Şi nici tu nu ai mai fi acelaşi, deşi încă m-ai iubi şi te-ai întoarce la mine de fiecare dată, deşi uneori mi-ai aduce flori ca să iert o scenă urâtă.

Dar te vei plictisi de trupul meu supus, mereu acelaşi, mereu la fel de cuminte şi de sărutul meu resemnat.

Nu, nu te-aş mai iubi, deşi nu te-aş trăda şi nu ţi-aş face crize şi scandaluri.

---

Sunt sălbatică şi mândră, sunt tânără şi rea în nesăbuinţa mea şi nebună în delirul vârstei mele halucinante. S-ar putea să ai impresia că îţi scap printre degete, că sunt aluncoasă ca o zvârlugă argintie prinsă cu mare noroc în apele tulburi ale vieţii.

---

Uneori sunt raţională şi calmă, inteligentă şi pot filozofa cu tine ore întregi. Îţi pot vorbi despre orice nebunie, despre misterele lumii.

---

Pot fi mistică şi misterioasă, te pot încurca în iţele feminităţii mele dezlănţuite.

---

Pot fi bună şi caldă ca o mamă, ca o soră, ca o amică veche. Te pot asculta, te pot alina, te pot mângâia.

---

Pot fi iute şi veselă, rece sau senzuală, te pot face să râzi, te pot înfuria, te pot face să treci de la o iubire profundă la o ură înverşunată.

---

Dar de fapt, voi fi mereu aceeaşi, a ta, cu un trup mereu proaspăt şi gat de iubit, cu un sărut mereu amar şi apăsat, cu aceeaşi mângâiere ostoitoare, cu aceleaşi idei. Pentru că te iubesc, sunt vie şi neîmblânzită.

Pentru că te iubesc, mă speri de orice şi plâng singură sau râd ca o nebună pe stradă când te zăresc măcar pentru o clipă în amintire.

Pentru că te iubesc, vreau să fug, să te smulg din locul tău, să te sărut, să te sfâşi şi apoi să mor într-un exces de voluptate lângă tine.

Pentru că te iubesc, n-am să accept niciodată să fiu supusă, să mă obişnuiesc cu dragostea ta, s-o pierd pur şi simplu.

Prefer să ajung să te detest, să ne despărţim cu un scandal monstru, să ne urâm de moarte, decât să mă resemnez, să pierd iubirea asta, atât de mare acum. Să devină monotonă, rutină într-o căsătorie trainică.

Prefer să-ţi urăsc mirosul, mişcările, cuvintele, decât să mă plictisesc de ele şi să le accept ca pe o răsplată pentru devotamentul meu.

---

Nu ştiu de ce mă apuc să-ţi spun asta şi unde vreau să ajung...

Nu, n-aş vrea să ne despărţim! Dar nu văd căsătoria cuminte ca pe o reţetă a fericirii sau ca pe o condiţie necesară a traiului îndelungat împreună. Eu văd lucrurile altfel.

---

Aş vrea să mă trezesc zi de zi goală lângă tine, să mă fac frumoasă, mereu mai frumoasă, pentru tine.

Vreau să ieşim în oraş ca şi acum, sau să ne plimbăm prin parc sau oriunde m-ar purta picioarele. Iar seara să ne refugiem în colţul nostru de paradis, uitaţi de lume, uitând de lume, şi să facem dragoste, mereu să facem dragoste. Chiar şi când suntem departe unul de altul, am face dragoste, atât de mult ne-am iubi...

Am lucra, amândoi am lucra. Am munci şi seara acasă, fiecare la biroul lui şi când am termina, am asculta muzică bună, am bea vin şi am face dragoste.

N-ar fi greu să ţinem o casă, am avea grijă să fie mereu ordine şi mult loc, ca să avem timp să ne iubim. Şi n-ar conta cine a pus masa ultima dată, am şti amândoi unde stă mâncarea. Mi-ar plăcea să gătesc pentru tine lucruri bune şi dulciuri, iar tu nu trebuie să faci nimic, decât să vii din când în când să mă vezi, să-mi vorbeşti sau să mă iei în braţe, să mă săruţi pe când eu voi fi plină de făină, sau să-mi ştergi lacrimile când voi tăia ceapă şi să râzi dulce şi limpede.

---

Zâmbetul ăla pentru care aş face moarte de om, buzele alea cărnoase pe care încă le mai simt pe piele...

---

La noi în casă ar fi multă lumină, un calculator, sau poate două, şi multe cărţi. Am avea şi plante verzi, mari şi elegante. Mi-ar plăcea să avem şi un câine mare... Un ciobănesc mioritic care să înceapă să latre tocmai când noi am face dragoste...

Câteodată aş avea mult de lucru şi aş citi până noaptea târziu. tu ai veni să-mi masezi umerii şi să mă săruţi pe gât, lângă ureche...

Câteodată ai ajunge târziu acasă iar eu te-aş aştepta într-un fotoliu singură şi cuminte, cu câinele la picioare. Te-aş aştepta până aş adormi. Când ai veni, m-ai trezi cu un sărut iar eu ţi-aş aduce mâncarea şi te-aş asculta.

Şi uneori ai fi gelos şi pe vântul care îmi răvăşeşte părul iar eu te-aş apăra de orice privire.

Şi am fi frumoşi şi doriţi, dar noi n-am mai vedea pe nimeni altcineva...

Dar mi-aş păstra mândria şi vioiciunea şi n-aş face nici un compromis înjositor şi n-aş accepta vreodată să fiu mai puţin decât jumătatea ta, frumos sculptată, ca să ţi se potrivească la fix.

---

Şi dacă totuşi s-ar sfârşi? Aş plânge mult şi te-aş urî şi aş tresări ori de câte ori te-aş revedea şi te-aş dori de fiecare dată, şi aş vrea sp îţi sar la piept, să mă lipesc de tine ca altădată.

Dar niciodată nu m-aş întoarce, chiar dacă aş suferi mereu.

M-aş mărita. Sigur m-aş mărita. I-aş face copii. Şi poate i-aş face mâncare şi i-aş spăla chiloţii şi l-aş înşela.

El m-ar iubi necondiţionat. Aş găsi pe cineva astfel, pentru care n-aş putea dezvolta o mare pasiune, pentru care nu m-ar chinui niciodată gelozia, cineva care n-ar fi în stare să mă înşele, dar nici să mă facă să-l iubesc.

Şi tu vei ceda, vei găsi o femeie, nu atât de sucită, care n-ar pune atâtea întrbări, de al căeri trup te-ai sătura curând, care ţi-ar face o mâncare nesărată şi lungă şi care ţi-ar face şi ţi-ar creşte copiii. Şi care s-ar îngrăşa şi s-ar delăsa, care s-ar uita la telenovele şi poate ţi-ar face scandal când ieşi cu băieţii la bere.

IAr când mă vei vedea, mă vei fixa câteva clipe, mă vei dori, mă vei urî cu cea mai cruntă ură şi vei vrea să mă sfâşii.

Eu mă voi refugia într-o dragoste sinceră şi plină de griji pentru copiii mei, pe al căror tată nu-l voi urî dar nici nu-l voi iubi şi mi-aş aminti mereu, mereu de omul pe care l-am iubit.

Şi copiii îmi vor reproşa că nu le iubesc tatăl, iar el nu va şti asta.

Şi eu îmi voi aminti cum uneori te iubeam cu atâtea disperare încât aş fi murit pentru tine, cum uneori ne certam îngrozitor încât ne-am fi putut omorî şi apoi făceam dragoste... multă dragoste...

Şi nu ne-am mai vedea multă vreme. Şi am îmbătrâni urâţi şi plictisiţi şi am aştepta resemnaţi sfârşitul.

Şi de-o dată, te-aş întâlni. Ne vom fi iertat.
- Ce mai faci? vei întreba.
Eu îţi voi enumera toate bolile de care sufăr iar tu ai asculta distrat.
Şi am pleca fiecare pe drumul lui, învinşi, şi ajunsă acasă, te-aş visa iar tânăr şi aş visa toată iubirea, toată plăcerea, toată ura, şi aş muri.

Tu n-ai afla decât târziu, din auzite şi vei tresări pentru o clipă. Vei pleca apoi cu gândurile tale şi vei auzi un refren de cântec vechi...

Ce mult te-a iubit, cât te-a iubit de mult

---

Iartă-mă pentru ce-am scris!

Să nu mă uiţi!...
Urăşte-mă, dar nu mă uita!

Cu toate dragostea care mă sfâşie, am scris, DANIM 2005

ASIMOV - Gold : Final science fiction collection

2011-08-26T22:31:00.000+03:00

BATTLE HYMN
The Martian colony has become independent, however Earth still needs it to launch the future spatial programs. A campaign of subsersive musical messages is led to convince the settlers to agree to this arangements. The key song is la Marseillese.

FEGHOOT AND THE COURTS
An alien race adopts the American legal system. Some language misunderstandings lead to the most curious system of punishments.

FAULT INTOLERANT
Abram Ivanov, a prolific writer, acquires a new word processor, which learns gradually to proof read all the stories, up to the point where it actually becomes capable of writing literature by itself.

KID BROTHER
When a family is refused the application to have a second child, they acquire a robot to act as a brother to their rather violent lonely child, Charlie. In time, the mother becomes very much attached to the kid robot, while the father constantly disproves of having it in their family. When an accident happens and a fire starts in the family home, the mother is forced to choose which child to save

THE NATIONS IN SPACE
Technicians belonging to rival families are forced to work together. When one of them discovers a mistake that his rivals have done, he is tempted to let it pass unnoticed so that the other family become discredited. However, this can have a very serious impact on all human life.

SMILE OF THE CHIPPER
In the future some men have been chipped so that they can perform high financial operations. A bussiness man who has profited from the help of such people explains how important it is for chippers to deny their emotions in order to perform their job right.

GOLD
Jonas Willard is a director who has produced a very successful compudrama of Shakespeare's King Lear. He is approached by a mediocre writerwho offers him a large sum in gold to produce a compudrama of one of his novels.

Arheologie de suflet - Orasul natal

2011-08-26T12:03:00.000+03:00

15 august 2006

Si merg pe drum
si scuip tutun
si urlu iar ca un nebun
nu m-au batut
mu m-au avut
si nici macar nu m-au vazut
ce fericire!

m-am ingrasat cand toti credeau
ca eu numai fumez si beau
in soldul meu
se germineaza Dumnezeu
ce stralucire!

si-am sa ma duc din nou la toamna
si-o sa l scriu ca sunt o doamna
si mananc numai caviar
si-o sa inghit iar praf cu paine
si am sa beau apa cu clor
dar le voi spune ca mi-e bine
si mai ales ca imi e dor

ASIMOV - Gold: The Final Science fiction collection

2011-08-26T01:05:00.000+03:00

1. CAL
A rather obsolete simple tasking robot named Cal is owned by Mr. Northrope, a writer, who also helped create the robot. Because of this, Cal starts wishing to become a writer itself and Mr. Northrope is willing to help up to the point where Cal actually becomes a good writer and also starts questioning the 3 laws of robotics and his purpose in the world.

LEFT TO RIGHT
Robert Forward becomes Robert Backward as he passes through a device meant to produce a change in the parity of real things.

FRUSTRATION
Herman Gelb, a programmer, discusses on how computers are programmed such that they will dismiss the possibility the war in any given simulation, thus leaving war-wishing politicians with nothing but frustration

HALLUCINATION
A 15-year old apprentice is assigned to work on a far-off planet currently exploiting the energy of a nearby neutron star. He manages to make first contact with an intelligent native alien species.

INSTABILITY
Professor Firebrenner designs a time machine, but going back in the past causes a big-bang.

ALEXANDER THE GOD
Alexander, a gifted young programmer, builds a very powerful computer which he names Bucephallus. With th help of this computer he wishes to become the richest man on earth and then pursue the quest for immortality. However, while the computer attempts to take every possible variable into account, making Alexander the ruler of earth, the only unpredictable variable, which causes everything to crash is the existance of Bucephallus itself.

THE CANYON
A letter written by the wife of a Mars based scientist talking about the exploration of a canyon on the red planet and the possible evolution of the human settlements there.

GOOD BYE EARTH
Letter adressed to Earth by a settler in one of the space communities orbiting the planet at the time. He warns about the probability that these settlements break relations with Earth and leave orbit and that this may happen to any other future settlements

NEW ENDEAVOUR - blogging about books I read

2011-08-25T21:31:00.000+03:00

Blogging about books I read. I should start this mostly for my self since I've been doing a lot of reading lately and keep forgetting what I've read about last week or last year.
so here it is- my first book blog article.
WARNING! THERE MAY BE SPOILERS!
Today we read a collection of Asimov SF.

Arheologie de suflet

2011-08-25T16:51:00.000+03:00

Am început să sap prin caietele vechi. Şi asta tot arheologie se cheamă, nu ?

Am scos de sub praf o poezie - pardon, sursă istorică, care documentează una dintre primele întâlniri cu Fetiţa. Sau dacă nu e vorba chiar despre o întâlnire, cel puţin o recunoaştere a existenţei sale.
So here it is:

Plâng un zâmbet - 25 februarie 2003

Mi-e milă de biata fetiţă
cum gângure singură în lume!
Mă mir cum dintre florile străvezii
a fost osândită să fugă...

Vezi perlele negre sub tâmple
cum varsă boabe de argint_

E miezul nopţii, fetiţa nu plânge,
îşi plânge un zâmbet,
varsă lacrimi pe un lingou de aramă
şi lacrima ei sărată îl toacă.

- Până mâine, îmi spune,
Va ieşi un zâmbet senin!
- Dintre atâtea lacrimi?
- Desigur! Şi tu când erai mică ca mine
îţi râdeai amarul
şi îţi plângeai veselia.

- Vreau să cresc ! mi-a mai zis
şi până să o prind se dusese.
Aripile ei de Icar
se topeau sub vânt...

Mi-e milă de biata fetiţă
cu perlele ei maronii
cu gândul ei nesăbuit.

Oare n-o fi văzut cât eram de bătrână?

A făcut Ţop! din oglindă
şi acum mi se ascunde în suflet.

E bine fiindcă îmi plânge zâmbete -
dar am s-o alung curând.

Something I wrote in July 2006

2011-08-25T02:17:00.000+03:00

You know,
my wonderfully wounded child
I have stepped in sharper shards then your heart
I can take it all
and my world is not going to fall
if you leap
and your pit is not that deep
I have fallen further before
But how can you know for sure
unless you scratch your own skin
to bleed all the pain out
and breathe it back in.

Now, what are you going to do?
There's no black or white in your eye
I can feel you.
It's all crumbling down, shades of grey.
And you've known it for a long time
It's what they all used to say -
The time has come when your skin doesn't fit
And all you can see is the pit.
Will you leap?

And you're sure there are safer ways to redemption
But that has nothing to do with you.
You have already wasted affection
On stuff that you needed to do,
On rules and restrictions and love,
On things that were meant to last longer,
Things meant to keep you above,
Pills and exercise to grow stronger.

But the time has come
When your shoes hurt our feet
And all you can smell is the pit,
you don't even know if it's steep,
but I'm sure you are willing to leap.

I've been there and lived

2011-08-25T02:06:00.000+03:00

Am mai fost deja acolo şi am scăpat cu bine. Numai eu ştiu cu câte cicatrici.
Şi tot o să mai merg o dată. Numai o dată pentru că acum ştiu ce trebuie făcut şi e datoria mea să încerc. O să te salvez. Am să te prind chiar înainte să sari, chiar înainte să-ţi seama că vei sări.

Nu e bine.
Dacă încerc să te opresc înainte să sari, nu vei înţelege ce am cu tine, de ce m-am repezit aşa dintr-o dată să te iau în braţe de parcă erai gata să mori. Pentru că acesta e una din chichiţe - nu vei ştii că vrei să mori decât în ultima clipă şi vei sări aproape în acelaşi moment. De aceea trebuie să fiu extrem de delicată şi de atentă.

Trebuie să te las să vezi prăpastia bine de tot. Să vezi singur hăul, să te las să fii tras înăuntru şi aproape înghiţit, să te speri singur de tine, să te îngrozeşti bine înainte să încerc să te salvez. Altfel nu vei înţelege niciodată că te-am salvat, sau de la ce.

Cât de departe te pot lăsa să te apleci? Până nu îţi mai vezi boturile pantofilor? până nu mai vezi marginea hăului, până nu mai vezi nimic decât hăul, sau până începi să vezi gurile mari şi ochii verzi şi să simţt miasmele abisului? Până unde te poţi apleca în siguranţă înainte să te apuc de tivul cămăşii să te trag înapoi?

De data asta voi ştii până unde să merg. Până unde e safe pentru mine să calc ca să nu mă tragi şi pe mine. Data trecută am căzut de sus, numai un miracol m-a salvat. O Fetiţă...

Dar de data asta ştiu ce fac. N-am să mai aştept prea mult, va fi bine. Totul va fi bine.

Şi e greu să te ştiu atât de aproape de dezastru şi să nu îţi pot spune nimic. De fapt şi când încerc să îţi spun, nu înţelegi. Trebuie să priveşti în abis ca să înţelegi.

I have been there before and lived. Am s mai calc o dată pe marginea prăpastiei.
Doar o dată.
De data asta, once and for all.

January 9th, 2009

2011-08-23T17:22:00.002+03:00

I'll make you stay
Even if the drinks are on me
And I have to pay
For the cab and any other fees.
Till closing time
We'll just be like this
Across the dirty pub table
Talking birds and bees.
And that green eye of yours
Where the whole world mirrors tonight
Like the pond where Lancelot du Lac was born
Is such a beautiful sight!
Maybe I'll have to call a cab when it gets late
And carry you up the stairs and be your mate
But tonight
That green eye is such a beautiful sight.

2011-08-23T12:59:00.000+03:00

Wake up and smell the coffee, my friends!

2011-08-11T20:51:00.004+03:00

Fetiţa are un inel nou. Un inel de la Ea. Pentru că din nou există o Ea. Asta nu se întâmplă prea des. Prea puţine femei trec de linia de apărare. Şi ca să ajungă la Fetiţă trebuie să treacă prin tranşee şi focuri de artilerie. Cine scapă, stays there for good. Inelul e măricel şi are chip. Ca un omuleţ chinuit încremenit pe vecie, ca un cavaler care a văzut Gorgona. Fetiţa-Gorgonă, asta e ceva nou. Îmi plac inelele mari şi ciudate. Se gândea la asta azi în staţia de tramvai şi parcă o auzea pe Mamaia: '' E prea mare, grosolan aşa, ca un ghiul. Lasa ca îţi ia Mamaia unul frumos, aşa finuţ cu o pietricică ceva.'' Pentru că Mamaia nu ştie că acum inelele alea se oferă mai mult la logodnă şi pentru că Mamaia o crede pe Fetiţă draguţă şi fragilă şi elegantă şi finuţă şi delicată ca o mimoză. O vede jucându-se de-a damsel in distress şi îşi închipuie că o să îşi caute un bărbat ca un cavaler, draguţ şi politicos şi la fel de elegant şi finuţ la fel ca Fetiţa. Dar Mamaia habar n-are de unde vine Fetiţa şi prin ce a trecut ca să ajungă aici. Şi asta e cel puţin ciudat, pentru că Mamaia a crescut-o pe Fetiţă aşa cum e ea acum. De-a dreptul ciudat...

- Să nu te încrezi în femei că femeile sunt parşive.
- Să nu te încrezi în bărbaţi, că bărbaţii vor să profite de tine.
- Nu contează frumuseţea, contează să fii isteaţă şi cinstită.
- Să ai banii tai.
- Trebuie să ştii să te descurci singură că noi n-o să fim mereu aici.
- Întotdeauna trebuie să ai ultimul cuvânt
- Învaţă ca să scapi de aici

În ultima vreme, Mamaia se uită la Fetiţă cu groază. Asta i-a spus şi asta a învaţat-o ca să îi fie bine, dar asta nu prea e Fetiţa ei, asta e un monstru.
O fiinţă uriaşă şi puternică care mai degraba mută munţi decât să dea cu mătura, care iese în oraş în blugi şi refuză să poarte poşete. Care face mâncare de plăcere şi numai când are chef. Care refuză să-l pună pe El să se bărbierească sau s-o ia de nevastă. Care e fericită deşi n-are nici bani, nici casă, nici planuri precise de viitor. (Dar aici, zice Mamaia, e mai mult vina guvernului). Care în principiu e fericită deşi n-are motive să fie, pentru că femeile nu sunt fericite, în principiu. Care ştie sa repare singură multe chestii din casă şi căreia nu-i e frică să meargă singură cu trenul noaptea. Care, în ciuda avertismentelor, are din când în când încredere în oameni. Şi mai grav, care vorbeşte cu străinii.
O Fetiţă-gigant care n-are nevoie de nici un bărbat dar îi place să îi aibă şi să facă dragoste cu ei (altă chestie care o oripilează în special pe Mamaia). O Fetiţă care nu mai vine plângând acasă când îşi juleşte genunchii ci îşi lipeşte rănile cu scoci şi merge mai departe prin ţărână.
O Fetiţă mai bărbată decât ar fi dorit Mamaia vreodată.

Şi acum e complet inutil să încerce să o mai dea înapoi sau să-i dea sfaturi.
Mamaia nu mai zice nimic. Cel puţin e sigură că Fetiţa o să supravieţuiască, come what may, Fetiţa şi libărcile.
Acum, când Fetiţa o vede pe Mamaia, Mamaia nu mai zice decât:

- Să fii cuminte!

Sound of music

2011-04-07T14:22:00.001+03:00

You will not sound like music today
I will not push you to stay
I don't need another boyfriend that speaks
I need you to know other tricks
So if you will not sing me the blues today
You might as well not bother to stay

the weirdest things

2011-04-04T01:00:00.006+03:00

Cea mai ciudată chestie i s-a întâmplat azi.
Ca dintr-o poveste sau un film cu final neașteptat, ca dintr-o povestire filozofică mai degrabă, sau o poezie sau o pastila de Valium sau un joint sau o pileală orice dar fără nici o legătură cu realitatea.
Pentru că lucruri ca astea nu se întâmplă în viața reală, real life e ceva plictisitor dar necesar, ca școala și seminariile de la 8 dimineață.
Ea, Fetița crescută mare, fără rost, fără direcție pentru prima data in viață. El, un oarecare cu ușoare influențe de cocalar, vezi geaca cu sclipici si blugii de firmă cu multe fermoare si buzunare. Ea, îndragostită fără speranță ca întotdeauna, aici nimic nu s-a schimbat. El, încrezator în femeia lui de la zeci de kilometri depărtare și râzând pe sub mustăți. Ea, delicată si politicoasă, el grosier babuin neînțărcat care nu știe nici să răspundă la bună ziua și îi vorbește la per tu din prima clipă.
Oare el nu vede că ea e mai mare, chiar și cu câțiva ani, oare nu vede inelul și statutul social, bună creștere și educația care îi transpiră prin toți porii?

E dumninică.
Fetița se duce acasă. A plecat de acasă, se duce acasă. Tot nu s-a lămurit unde e acasă. Acasă unde e el, unde e el sau unde e ea sau unde are pisici, peste tot are pisici peste tot e un el, pleacă de acasă ca să se ducă acasă drumul spre acasă o doare mereu. Azi doare mai rau. El nu mai e acasă. O să fie din nou acasă dar acum nu e, și Fetița se gândește dacă mai are rost să mai rămână acolo dacă el nu e, chiar dacă el va fi, ce rost mai are. Sau oare, când se întorace va mai fi tot el sau aerul strainilor îl va fi schimbat în așa fel încât să nu mai aibă de ce rămâne acolo? Sau poate singuratatea o va schimba pe ea în așa fel încât el nu o să mai aibă nici un sens cand se va întoarce. Sau poate va aparea un alt el, sau el, acel celălalt el se va hotarî să devină un EL, sau...

Trenul e infect ca de obicei. Fetița caută un compartiment cu lumină. Va desena în tren așa cum altădată citea, ca să uite ca să nu se mai gândească la nimic, sau ca să se poată gândi la el, oricare ar fi el, fără să o întrebe nimeni nimic. Nu știu exact de ce dar nimeni nu te deranjează niciodată când citești sau desenezi sau scrii în tren, de parcă ai fi cine știe ce ființă misterioasă sau periculoasă, ce monstru sacru care nu trebuie deranjat cu nici un preț.

În fine, găsește un compartiment cu un singur element în el. Elementul e tânăr și singur, deci puțin probabil să deranjeze în vreun fel.

- Buna seara! Aveți un loc liber?
- Toate e libere.

Gramatica schelălaie rănită, dar în fine, va sta aici ca în altele e mai rău.
Își pune sarsanalele sus, își oprește doar sacul cu creioane și blocuri de desen. Va desena, se va vindeca de tot, va desena și totul va fi bine. Se așează pe aceeași parte cu el, la un scaun distanță. Dacă nu îl văd, nu se uită la mine, mă lasă în pace să desenez în liniște.
Cinci minute mai târziu vine o tanti la vreo 40 și de ani. Aceeași discuție:

- Aveți liber?
- Toate e libere.
- Așa, bun.

Se așează între Fetiță și babuin. Are chef de vorbă. Fetița își instalează MP3-playerul și își înfundă căștile în urechi. Va fi lăsată în pace cu orice preț. Vrea să deseneze și să se gândească la ei, la toți acei ei care i-au trecut prin viață și încă se mai perindă, la toate halourile vechi și noi, la durere și fericire, vrea să gândească și să deseneze. Tanti tace dacă vede că nu are cu cine vorbi.

Tanti miroase a transpirație. Concentrația artistică a Fetiței se duce de râpă.
Trebuie sa se mute. Să plece din compartiment nu are unde. Singurul loc unde n-ar ajunge-o mirosul și unde poate desena este la geam, vis-a-vis de babuin. Se va holba în blocul de desen și va comenta ceva. Dar în fine, nu există alt loc așa că stă acolo și gata.

Trenul pleacă. Fetița desenează și gândește. Conform așteptărilor, babuinul e fascinat. Fetița desenează o insectă imaginară ca să nu șocheze audiența. Babuinul urmărește creionul ca moliile lumina. Fetița desenează și gândește, îl ignoră total. Nici nu pleacă trenul bine că se stinge lumina. Nu-i nimic, e încă lumina afară, se poate desena. Zece minute mai târziu, o insectă adevarată aterizează pe blocul de desen. Din greșeală, Fetița o strivește. Insecta lasă o dâră roșie pe hârtie. Fetița încearcă s-o șteargă, nu reușește. Nici cu guma nu merge. E ridicol. Fetița pufnește în râs. Babuinul râde și se uită la Fetiță. De câteva minute nu se mai uită la hârtie. Din politețe, Fetița scoate căștile și râde.

- Fir-ar să fie!
- Desenezi frumos, zice babuinul.
- Mersi, zice Fetița și își îndeasă din nou casca în ureche să nu se lungească conversația mai mult decât e nevoie.

Lumina nu se aprinde din nou. Din toate zilele, tocmai acum s-a gandit CFR-ul să facă economie. Se face din ce în ce mai întuneric. Până la urmă Fetița renunță la desenat. Nu mai are sens, nu mai recunoaște culorile. Babuinul se trântește înapoi pe scaun dezamăgit. Fetița e tristă. Babuinul e trist. Fetița intră pe net pe telefon, ce ți-e și cu tehnologia asta, babuinul vede în geam reflecția ecranului. Fetița se uită la poze cu el. Babuinul e gelos. Drumul e lung și scaunele sunt ciudate e greu să te relaxezi.

Printr-o înțelegere tacită Fetița și babuinul își întind picioarele sub scaunul celuilalt cu grijă să nu se loveasca unul pe altul, acum e bine, babuinului i se face somn, Fetița ascultă Chiar dacă în căști, e tristă. Două stații mai tarziu babuinul se uită la Fetiță, Fetița pe geam și ascultă muzică și picioarele se sprijină unul de altul dar niciunul nu se mișcă, nu se ferește nu zice nimic.
Fetița nu mai stă pe net, nu îi ajunge bateria, și în plus el nu înțelege nimic, n-are rost. Babuinul vorbește la telefon cu femeia lui. Fetița nu aude ce, nu o interesează.

Încă trei stații Fetița s-a plictisit de-a dreptul încearcă să mai deseneze ceva dar lumina asta gălbuie de veghe e prea chioară și formele nu au sens și nu vede liniile de creion și e trist și nu mai poate gândi și muzica asta trebuie schimbată din când în când ascultă aceleași melodii de un an de zile. Închide clipboardul și îl pune pe măsuța de lângă fereastră. Babuinul vorbește la telefon. Melodiile astea nu mai au nici un sens next next cum să se mai gândească la el cu melodiile astea și doar are nevoie să se gândească ca să o doară ca să simtă ceva și babuinul vorbește la telefon și picioarele se ating în continuare.

Chiar dacă nu te vede chiar dacă nu mai crede ce mult te-a iubit încă te mai iubește și pe tine nu te doare așa cum ar trebui ce să faci ca să doară ce să faci ca să simți ceva. E întuneric și nu poate desena. Se mai uită o dată la clipboard, poate totuși ar putea desena... Babuinul vorbește la telefon și ține mâna pe clipboard. Fetița ține mâna pe clipboard. Babuinul mângâie clipboardul. Brusc babuin nu mai sună așa de rău aproape senzual aproape frumos daca n-ar avea geacă cu sclipici dacă ar fi altul altundeva altfel dacă.

Fetița ascultă muzică și ține mâna pe clipboard. Babuinul vorbește la telefon și ține mâna pe clipboard.

***

Pentru o clipă undeva în lume un clipboard nu înseamna nimic, e doar o prelungire de suflet.

***
Trenul oprește și el iese din compartiment în fugă. Fetița merge acasă să vorbească cu el să deseneze să gândească să o doară.

Radio silence

2011-04-02T09:46:00.003+03:00

Radio signals transmitting on all frequencies.
Wave lenghts of different shapes and sizes.
You would say that at least one of them must fit you, at least one of them you should be able to translate. Do you?
I've turned the volume up, maybe your transmission is too shy to be heard. Makes no difference at all.
From me to you MAY DAY distress call sent out on all channels, from you, radio silence. But even that is ok.
Radio silence makes it easier to breathe.

A ring

2011-04-01T07:35:00.003+03:00

Your eye is a dangerous thing
But a ring is a ring is a ring
It's an unstopable incredible totally frightfully thing
I don't dare not wear my ring
Although that eye is such a beautiful thing...
You are one of the puffy little things
Warm and fuzzy inside like chocolate sorbet
I bet
many of us are trailing behind
that weird blue eye like moths to a flame.
You're not to blame
You haven't done or a said a thing
Plus, a ring is a ring is a ring

Arsuri

2011-03-30T21:52:00.003+03:00

Cine îşi mai aminteşte procedura în caz de arsuri de gradul întâi??
Oricât de mult îmi place ficatul prăjit, continui să cred că e o mâncare prea periculoasă şi că aşa ceva nu trebuie încercat acasă, fără supraveghere parentală sau măcar trusă de prim ajutor.
Şi totuşi m-a pus gaia să cumpăr ficat. În timp ce mă îndreptam spre casa de marcat încercam să-mi dau seama de ce n-am mai făcut eu demult ficat, că doar îmi place destul de mult. Cum am ajuns acasă şi am pus punga pe masă gata să mă apuc de treabă, mi-am amintit.
Pentru că sare, mama lui de legionar, e cea mai agresivă mâncare din câte cunosc!

Acum am terminat, l-am prăjit pe el şi pe mama lui, şi mă pregătesc cu satisfacţie să îl mănânc.
Şi îmi ling rănile, am băşici pe două degete de la mâna stângă x-(

Aspirator !

2011-03-28T21:18:00.003+03:00

Am făcut în sfârşit lumină şi curat în cameră, pe masă, în jurul meu. Nu mai suportam să se suprapună toate, să mă sufoce, să mă înghită. Aş vrea să fie totul la fel de simplu. Să poţi da cu aspiratorul în jurul tău şi să dispară dintr-o dată toate iluziile şi halourile. Mai ales halourile. Aş vrea să îţi aspir haloul ăsta idiot pe care l-am contruit dracu ştie de ce şi cum. Să te las aşa cum eşti, mic, slab şi pricăjit în chiloţeii tăi cu buline. (Oare de ce îmi închipui că ai chiloţei cu buline?) Mă rog, orice numai să nu mai arăţi ca cineştiece minune nemaivăzută la care ne închinăm noi muritorii.

La locul meu

2011-03-01T00:09:00.002+02:00

3 ore de somn. Cafea. Haine. Autobuz. Metrou. Bus. ISB. A doua cafea. Sau ceai mai nou. Ore ore ore. Pranz. Cafea. Daca am timp. Uneori nu. Sau ceai. Ore ore. Copiii copiii copiii. Club. Poate. Cafea. Sau ceai. Computer computer. Bus. Metrou. Autobuz. Pisici pisu pisu miau. As vrea cafea dar uit. Mancare. CSI. Pregatesc o ora. Sau doua. Facebook yahoo google youtube failblog. Desenez. Sau ceai. Citesc. Sau ceai. 3 paturi e prea frig aici. 3 ore de somn. Tot pe jumatatea din stanga a patului. La locul meu.

Today Bucharest, tomorrow...

2011-02-24T15:42:00.004+02:00

Elaborasem mai demult teoria conform căreia orice persoană care merită cât de cât stima şi atenţia mea trebuie să aibă o personalitate cât de cât complexă şi interesantă. Unul dintre criteriile de bază ale acestui principiu era abilitatea de a reacţiona prompt la mediu, de a se adapta sau de a refuza să se adapteze, orice numai să reacţioneze, să fie mereu altceva, în fiecare zi altcineva, după soare, sau după poziţia faţă de cearşaf din dimineaţa respectivă. Nu înseamnă că vreau în jurul meu oameni ipocriţi cu o sută de mii de feţe sau instabili psihic care nu s-au hotărât încă pe ce lume trăiesc ci pur şi simplu oameni interesanţi, gata să-şi lapede pielea şi să încerce în fiecare zi altă personalitate. Sau măcar o dată la ceva vreme.
Pot la fel de bine să fiu prietena lui sau a ei, iubita ta, iubitul meu, fata lui tata, profa de română, artist neînţeles, psihopat antisocial, vedetă pe facebook şi ce mai vrei tu. (putem să încercăm şi treaba aia cu costumul de ... dar lasă asta, vb p mess noi mai târziu :D )
Azi am fost bucureşteancă pentru prima dată. Am mai încercat eu de câteva ori dar până azi nu m-am simţit aşa cu adevărat.
Eram la Penny Market. Idiot loc. E mare cât un raion de Carrefour dar se încăpăţânează să nu aibă coşuri de cumpărături ci numai cărucioare. Din motivul ăsta de multe ori dacă am puţine de cumpărat le car în braţe prin magazin sau dacă am mai multe umplu o sacoşă pe care o vărs pe urmă pe bandă. Azi mă învârteam prin magazin cu o pungă de cereale în braţe şi încercam să îmi fac loc spre iaurturi. Făceam slalom printre cărucioarele altora pe care i-am înjurat respectuos, în gând. Adică, ce dracu mai iei cărucior dacă tot ce cumperi e o pungă de făină şi o pereche de ciorapi, numai aşa ca să se dea mari că s-au dus la supermarket şi îşi pot căra chiloţii cu căruciorul până la Dacia din parcare. Puf! În fine, printre ăştia mai erau şi câţiva ca mine cu mălaiul în braţe care ne înghesuiam printre cărucioare. O tanti mai ales mi-a atras atenţia că purta o haină uriaşă de blană naturală of course, şi ditai căciula tot de blană. Se perinda tot aşa cu o ciocolată în mână printre rafturi şi trece pe lângă mine. Eu, lipită de raftul cu biscuiţi ca să fac loc la cărucioare. Trece pe lângă mine cu şuba ei şi Buf, îmi trânteşte un cot în spinare. Zic, ei asta e, aglomeraţie ce să-i faci, mă enervează la culme haina ei de blană şi mă copleşesc înjurături ecologiste, dar în fond n-a vrut să mă lovească. Mă strecor mai departe. Depăşesc cucoana şi ajung la croasante (croasant se citeşte aşa că să nu vă aud că se scrie croissant). Tanti cu ursul în spinare mă ajunge din urmă, intră iar în depăşire şi Buf iar mă împinge în coaste. Ei, fir-ar! Mă întorc să văd dacă am blocat eu cumva intervalul şi poate chiar n-are e unde să treacă. Nimic, nimeni pe lângă mine. Starea ta de femeie! Până să mai cuget eu ceva, îşi flutură blănoiul din spate şi aproape mă şterge cu şuba peste ochi.
Şi acum s-a întâmplat. M-am enervat şi am făcut ce am observat că fac oamenii pe aici şi ce n-am crezut că o să fac vreodată cu bună ştiinţă. Dacă eram acasă şi aş fi vrut să mă comport ca un provincial, mă apucam s-ă bălăcăresc ca la uşa cortului şi poate i-aş fi zis ceva de dulce şi despre iepuraşii şi veveriţele care au murit în chinuri pentru şuba ei şi de cei 7 ani de acasă şi altele. În schimb, mi-am zis că aşa ceva nu se face la Bucureşti că de, doar e capitală şi oamenii sunt civilizaţi etc. Aşa că am mărit pasul, am ajuns-o din urmă, am intrat în depăşire şi i-am trântit un cot în coaste aşa, en passant.
După 5 secunde de satisfacţie deplină, am tăiat-o spre iaurturi, am fugit la casa de marcat şi apoi fugi acasă. Pot să jur că m-am uitat de vreo două ori înapoi să văd dacă s-a luat şuba după mine. Bineînţeles că mi-a fost repede ruşine de mine, dar pentru 5 secunde, azi, în raionul de biscuiţi de la Penny Market am fost Bucureştean.
Mâine mai vedem...

Pain and little children

2011-02-09T20:21:00.003+02:00

You don't get pain when you are a child. You think pain is what happens when you scrape your knees. You think you are a hero if you can rip off your bandage with one quick pull. Even if you fracture limbs or have your heart broken by some little boy, you grow out of it and forget what it felt like to ache. And you look at the grownups and think so little of them when they curl up with pain. You don't realise that for a strong adult male the pain threshold is so much higher than yours and that if you really see them ache, it's probably worse than you ever imagined. You just wish they would tuck it up and act like a man, and stop bothering you with their problems and concerns, not because you don't care but exactly because you care too much and you feel useless and unbearably embarrassed. You feel betrayed because they are supposed to be your immortal, untouchable superheros who never get hurt, who never get lost who never go away...
That's probably what you felt today, because deep down inside that's what you still are, momma's little boy and you don't understand why I wouldn't get dressed this morning and why I wouldn't go to school when you had to. And you really don't get that I expect you to be spontaneous and care if I don't ask you to. And that there are many other pains and aches I usually simply ignore but not this one, because I couldn't and that you should do something about it, anything, even if that means simply being a little upset.
But you look as still and undisturbed as always, because she didn't teach you better, not because you don't really care but because you don't know what your face should look like when you do. And because you really feel betrayed and embarrassed and useless like the little kid you still are.
And that's why I cannot become upset and hate you, but I do feel unbearably sad tonight...

2011-02-04T23:14:00.003+02:00

You and your crazy ways

2011-02-04T20:35:00.008+02:00

De câte ori va găsesc pe net rămân cu gura căscată. Vă știți voi care sunteți, înalți bruneți, aproape toți la fel, și totuși... E nedrept ca voi să credeți ca n-ați făcut altceva decat sa cresteti in tot timpul ăsta lung de când nu ne-am mai văzut, in care poate mi-ati uitat si numele si fata si metehnele. Si oricum nu conteaza, in lumea voastra mica, doar atat ati facut. Ati crescut barbati tineri din baieti mari, ati facut facultati, v-ati luat joburi, v-ati insurat, ati plecat in America sau cine stie ce alte chestii de oameni mari. Ca voi asta va credeti. Si nu dati doi bani pe haloul meu. Pentru ca pentru mine asta sunteti, niste forme nedefinite, in halouri argintii care plutesc in jurul imaginatiei mele bolnave inca de la prima intalnire.

Toţi copiii ăia cu ochii mari şi genunchii juliţi pe care mi i-am imaginat eu doctori sau avocaţi sau artişti, căsătoriţi cu mine într-un viitor vag şi încurcat. Toţi băieţii de care m-am îndrăgostit vreodată, chiar dacă a durat o zi, o vacanţă sau o viaţă. Pentru că, conform regulamentului de (dez)ordine interioară, un artist măcinat de talent nu e pe deplin măcinat dacă nu are şi fantomiţe dintr-astea în cap. Şi sper să nu facă nimeni pe viteazul acu şi să spună că, gata, lor le-au trecut toate fantomiţele din cap şi au uitat de cine le-a plăcut în clasa a şasea. Nu există aşa ceva. Love is forever, chiar dacă love înseamnă fluturaşi în stomac la ora de lucru manual din clasa a patra.
Cea mai frumoasă declaraţie de dragoste de pe vremea aia? Făceam un fel de sketch la engleză şi două dintre personaje erau soţ şi soţie. EL s-a întors la mine (s-a întors la mine! Câte nopţi nedormite şi scenarii după asta!) şi a spus :
- Daiana, vrei să fi nevasta mea?
Şi bineînţeles că m-am blocat toată, şi m-am făcut verde stacojie mov ocru turcoaz toate la un loc şi am transpirat prin toţi porii şi să fie al dracului de cuvânt dacă îmi aminteam cum se zice Da în română. Au trecut cred că minute în şir. Profa vroia să termine repede şi l-a dat altcuiva de bărbat în timp ce toţi prietenii lui râdeau ca dobitocii şi mie mi se întunecase orizontul în aşa hal că m ajuns acasă în prag de sinucidere.
Aveam 12 ani.
Ce s-a ales de haloul lui? E om mare acum, că doar aşa suntem toţi zilele astea, l-am văzut, am vorbit cu el de multe ori, ca doi oameni care au trecut prin multe împreună, deşi, oficial, n-am devenit niciodată prieteni. Cred că dacă ne-am hotârî acum că, vezi doamne, noi suntem prieteni, şi ne-am căuta mai des s-ar alege praful şi de haloul lui.
Ca şi de al tău, fiinţă ciudată pe care am descoperit-o în seara asta pe Facebook. Nu te-am mai văzut şi n-am mai auzit de tine de 10 ani. Într-o dimineaţă, în ger în staţia de autobuz mi-am amintit cum te cheamă şi te-am căutat pe Facebook. S-a ales praful de haloul meu, te credeam poet neînţeles, veşnic singur şi chinuit, speram să mă mai ştii, speram că te-am durut atunci, demult. Dar de unde, eşti o persoană matură şi responsabilă, absolut normală. La fel ca mine.
Şi mi s-a făcut azi tare dor de mine de atunci, când mă îndrăgosteam mai repede decât puteam să-mi leg pantofii. Şi azi, învârtindu-mă printre adolescenţii ăia de la şcoală, m-am simţit mai aproape de ei decât de toţi prietenii mei maturi şi responsabili care au uitat.
Au uitat cum era să vrei.

Walking

2011-01-27T07:30:00.002+02:00

E uimitor cati oameni merg ca tine inca de parca tu inca ai mai fi. E uimitor ca toti au drumul lor si stiu exact unde merg pentru ca si tu stiai unde mergi. Numai eu nu. I-Am vazut din nou azi, unul, o suta, o mie si mi-a fost mila de mine. Daca tu pleci si eu te fac sa pleci, nimeni n-ar trebui sa mai aiba mersul tau, asa cum inainte il aveau toti. Mi-a fost mila de mine azi, pentru ca toti mergeau ca tine inca si nimeni ca el.

Bleeding shoes-2

2011-01-26T07:36:00.003+02:00

Soaked socks. Always wanted to make that pun. Play upon words. Play upon time, little one, little snail going to school with too many bags, play upon weather, hoping that at least now, for this simplest of things, God would listen to you. But sludge it is and your socks are soaked and your heart is soaked and your books are heavy and you're one step closer to that sunnyy afternoon in your grandma's bedroom when you wrote: TODAY, GOD IS DEAD.

Bleeding shoes

2011-01-26T07:29:00.002+02:00

Ok, we'll do this one in English, what do you say, little one? You probably don't even remember this at all, you were so young. I trully hope that all the summers you crossed ever since have healed you and your bleeding shoes. I think you were going to school. It seems it was the only place you ever went. You were praying for frost, not sludge. Frost, you could bear it. Watery snow would run right through the holes in your shoes. And sludge it was. And your shoes were bleeding in dirty water.

Zapada

2011-01-24T07:36:00.002+02:00

Ninge. Aici cand ninge e frig si umed. Tot orasul e o baltoaca de mazga. Ca sa iti placa zapada in Bucuresti trebuie sa te uiti numai in sus, sa contemplezi cum cad fulgii, cum plutesc, se spulbera, se vantura... De fapt, aici multe lucruri trebuie privite numai de jos in sus ca sa fie frumoase. Asta e felul in care monstrul ne spune ca trebuie sa fim supusi si cuminti si sa ne mancam toate legumele la masa si sa-l privim numai in sus ca pe Dumnezeu. Dar de obicei, oamenii merg numai cu capul in pamant...

Future in the past

2011-01-18T18:00:00.002+02:00

Magheria a inceput sa existe in 2000. Numai ca n-a inceput. Va incepe. Fetita a inventat-o atunci cand anul 2000 era in viitor. Si in viitor a ramas. Pentru ca fetita a incetat sa mai creasca inainte de 2000, sau pur si simplu a incetat sa mai fie. Asa ca Magheria a fost in aceeasi masura in care n-a fost inca.

Maybe I’ll just keep the colours and discard the rest. There are no stars in the skies of Bucharest

2009-03-12T18:37:00.009+02:00

Şi de ce, mă rog, nu-mi plăcea mie în Bucureşti ? Să fie oare sentimentul acela necontenit că mă aflu pe o bandă rulantă, la fel ca o bombonică de ciocolată într-o fabrică insalubră, care-şi croieşte încet dar sigur drumul spre o cuvă imensă, de unde cineva, dracu’ ştie cine, o să scoată rând pe rând toate bombonicile şi o să le aşeze frumos în cutiuţe şi o să le expedieze departe? Şi la asta se mai adaugă şi o spaimă nebună că undeva la capăt se vor găsi nişte degete slinoase care să înhaţe dulciurile astea turtite şi topite, şi o să le îndese într-un hău fără sfârşit, unde nişte masive de calcar, galbene şi măcinate de carii, un fel de Scylla şi Caribda, mă vor strivi şi apoi mă vor împinge în prăpastia urât mirositoare.

Cam asta simt eu când sunt nevoită, dintr-un motiv sau altul, să iau metroul. Şi cum dracu’ să nu simţi asta când îi vezi cum se omoară ca să apuce primii pe scările rulante, te împing în jos sau în sus pe scări, te lipesc de ziduri într-o încercare disperată de a ajunge măcar cu zece secunde mai devreme acolo unde au treabă. Şi stau uneori, mă opresc ca să nu fiu călcată în picioare, mă lipesc de un zid şi mă intreb unde naiba se duce toată lumea asta. Ce îi face să continue orbeşte drumul ăsta sinucigaş al mecanizării ? Ei nu ştiu că o dată intrată în sânge, rutina rămâne pentru totdeauna şi se răspândeşte în fiecare fibră a corpului ca un cancer ? Şi uite de-asta uneori mă opresc şi mă uit la ei cu o doză de orgoliu că uite domne`, sunt de trei ani aici şi nu m-au corupt şi pe mine.

Cu RATB-ul e altă treabă. Poate unde sunt mai puţine persoane şi între staţii mai apuci să faci şi vreo cunoştinţă două, măcar că nu faceţi schimb decât de trasee de autobuz sau tramvai. Şi poate unde nu sunt nevoită să mă aliniez cuminte pe scările rulante şi să aştept să mă înghită tenia aia lungă de metrou.

Şi totuşi, într-una din zilele în care citadela asta mirifică s-a dovedit prea mare pentru a fi străbătută in timp util cu RATB-ul, m-am văzut forţată să mă înham în cursa asta infernală şi am coborât în pasaj la Unirii. Să mai adaug şi faptul că am făcut greşeala să încerc aşa ceva în jurul orei şase seara când tot norodul muncitor, studios sau băgător de seamă cu diplomă se îndreaptă spre casă cu frenezie. M-am tot gândit şi n-am găsit un cuvânt în română care să exprime această nebunie mai bine decât englezescul stampede. E vorba despre goana aia disperată a animalelor sălbatice care se lasă cu strivitul sub copite dacă le stai în drum. (Gândeşte-te la o turmă de elefanţi care vine spre tine în fugă...). Cam aşa arată staţiile de metrou la şase seara şi în asta am avut nenorocul să mă bag.

Nenorocirea mare era că, după obicei, n-am nimerit intrarea şi a trebuit să traversez amărăciunea aia de pasaj între Unirii 1 şi Unirii 2 cu toate sălbăticiunile scăpate de la muncă. Şi iată-mă împinsă, călcată (note to self : crema de pantofi e inutilă în Bucureşti), strivită dar în fine, zic, ce mai contează, că doar toţi merg în aceeaşi direcţie, important e să ajung unde trebuie, văd eu cum, şi pe urmă mă scutur o dată precum calul năzdravan răpciugos şi îmi recapăt a treia dimensiune. Şi iată-mă-s dar pe peron... Ah, dulce libertate, iubiţi 45 de centimetri de spaţiu personal... Şi cum mă bucuram io aşa de a fi scăpat de norod uite că vine metroul şi furia se dezlănţuie . Din nou.... O dată ajunşi pe peron nimeni nu-şi poate închipui să rămână pe el, să nu încapă în metrou.

Am văzut pe youtube, şi mamă, ce idee bună era, că în China sau Coreea sunt nişte oameni angajaţi special să îndese lumea în metrou. La noi, totuşi, o asemenea meserie n-ar fi deloc profitabilă, pentru că la noi împinsul în metrou e ceva cu care te naşti de mic, un impuls primar pentru bucureşteni sau un reflex dobândit pentru ceilalţi. Aşa că atunci când vine metroul fiecare începe să se îndese, să-şi strângă poalele pe lângă sine, să se facă cât mai mic ca să încapă sigur şi mai ales începe să distribuie coate în stânga şi dreapta, doar doar se mai sictireşte careva şi renunţă.

De obicei, eu sunt printre ăia care renunţă într-o încercare disperată de a-mi păstra ultima urmă de demnitate, dar azi trebuia neapărat să ajung la destinaţie în timp util aşa că m-am făcut şi eu cu păr pe limbă şi am încăput în metrou.

Atenţie, se închid uşile! Gata, zic, am reuşit! Tocmai când eram gata să-mi decomprim relaxată diafragma şi să trag în piept o gură de aer stătut dar binefăcător, văd cum se apropie vertiginos de mutra mea un cot ascuţit învelit într-un şal cu ciucuri de blăniţă naturală. N-am avut timp să reflectez la cruzimea cu care un oarecare animal a fost sacrificat ca să acopere contraforţii acelui mastodont de femeie care se foia lângă mine, că dintr-o dată s-a întâmplat o minune.

Se făcea că tavanul metroului s-a deschis şi deasupra nu era tavanul tunelului aşa cum ar fi fost normal ci un cer imens şi neted ca-n palmă, de culoarea cernelei presărat cu mii de stele galbene şi roşii. Moment în care mi-am zis, ce dracu`? Stele în Bucureşti? La cât praf şi noxe zburdă prin atmosfera capitalei noastre mioritice e imposibil să vezi stele altundeva decât la Observatorul Astrologic şi acolo numai în nopţile absolut senine.

Aşa că m-am scuturat şi cerul a început să se învârtă şi să se confunde cu tavanul tunelului şi apoi cu tavanul metroului până când n-a mai rămas decât metroul. Şi mi-am dat seama că eram proptită ca o scândură de un nene în vârstă care îmi zicea ceva dar dracu` ştie ce că io încă mă mai chinuiam să opresc tavanul. Cineva mi-a făcut loc să stau jos şi am apreciat nespus de mult gestul pentru că măcar aşa puteam să ghicesc adevărata direcţie în care se mişca metroul.

Curând însă am început să-mi revin şi să regret că n-am rămas leşinată şi restul drumului până la Crângaşi, fiiindcă am aflat mai târziu că dădusem ochii pe spate şi că m-aş fi vărsat ca o baligă pe jos dacă chiar aş fi avut loc să cad, şi că toată lumea se speriase dar acum că mi-am revenit aşa îmi trebuie, că tinerii ăştia se împing ca nesimţiţii în metrou şi peste tot şi nu mai ai loc de ei domne` nicăieri că nu sunt deloc bine-crescuţi şi că în fine, mai aveam niţel şi o sufocam pe biata femeie care de` era şi ea obosită că venea de la muncă şi că ăştia tinerii nu ştiu decât distracţie şi bani şi haine scumpe şi slavă domnului că am ajuns unde trebuia că dacă mai mergeam puţin uitau toţi cum şi de ce am văzut io stele verzi pentru că de fapt eram vreo drogată care a adormit de-a-n picioarelea...

Intermezzo 1 - Cucuveaua

2008-08-11T12:01:00.002+03:00

Şi totuşi ceea ce mă răneşte nu e betia ci mahmureala. Betia e zborul, mahmureala e fereastra inchisa de care se izbesc cucuvelele. Cred ca aveam opt ani. Tot la bloc. Fetita era mica si Magheria tocmai fusese descoperita in apele Mediteranei. Gresesc. Sub apa. Atat. Mediterana inca nu exista pentru Fetita. Ea a venit mai tarziu cu geografia si istoria de-a cincea. Mare Nostrum. Asa i se zisese odata. Informatie total inutila si neprevazuta în programa scolara. Si totusi profesoara cea tanara si verticala le-a mentionat-o. Era pana la urma umana. Nu-i pasa de manuale ci de istorie in sine. O pasiune, de orice fel ar fi ea, ne face oameni. O viata traita intr-o perfecta mediocritate sentimentala e de neconceput. Asadar, Magheria abia rasarea din ape. N-avea inca forma, capitala, relief, locuitori. Era doar un pustiu nedefinit unde traiau toate sperantele de viitor ale Fetitei. Sau poate ale mele.. NU! M-am hotarat demult ca eu nu sunt Fetita. Eu nu sunt! E un pix de 1 leu, e patru dimineata si un bec chior la o lampa. Fetita e si va fi intotdeauna. Pana maine dimineata eu deja n-o sa mai respir. Altcineva se machia si va pleca la scoala sa faca pe studentul cuminte si intelegator care ia notite si nu chiuleste.
Era seara. Oricum intuneric. Fetita era in acelasi timp in pat la Rosiori si in Twin Peaks, detectiv de frunte. Agent F.B.I. la fel ca si Cooper. Cand o sa fie mare o sa-l caute pe Copper si o sa se marite cu el.
Acum cateva zile ma numeam Diane Cooper. Responsabilitatea era prea mare. Am renuntat.
O bufnitura si un tipat acut. O noua crima in Twin Peaks. Tati fuge la fereastra.
- O cucuvea, explica el zambind. S-a lovit de geam.
Da, o cucuvea. O pasare proasta care poate s-a ranit. Cui ii pasa? N-a fost revolver in Twin Peaks. Fetita s-a trezit brusc in pat la Rosiori si asta doare. Viata nu e o aventura ci un sir lung de ferestre inchise de care pasarile chioare se izbesc. Sau mai bine zis o mahmureala continua. Dezamagirea, regretul, de ce am facut asta?, eternele juraminte..
- N-am sa mai beau niciodata! Iti promite Mami ca n-o sa mai bea. E bine asa? Hai nu mai plange...
- Vezi? Acum ti-e rau si tati e suparat...
Poate si Tati a mahmur dar Fetitei nu-i pasa. Nu-i pasa inca. Si oricum nu e la fel ca Mami. Tati a deschis fereastra...

UUHHUUUU-HUU!! Mamaia zice ca cucuvelele sunt rele. Fetita si Mamaia veneau seara de la Bâti.
- Auzi, Mamaie, o cucuvea!
- Da, fir-ar a dracului! se închină Mamaia.
Deodată se uită speriată la Fetiţă. De unde ştii tu ce e şi cum face cucuveaua?? Fetiţa spune tot. Mamaia se închina iar şi tace tot drumul apăsată de implicaţille fatale pe care le poate aduce o cucuvea în soarta Fetiţei.
Mamaia drăcuie şi se închină. Aşa e Mamaia. Fetiţa înca îşi mai face rugăciunea seara. Are o iconiţă de tablă argintie. Rugăciunile sunt nişte poezii fără noimă.
Înger, îngeraşul meu... O cucuvea oarbă...

Au trecut ani buni şi nu beţia mă deranjează ci regretele pe care ţi le aruncă în faţă a doua zi. Se plâng de dureri de cap şi aşteapta cu mandrie sa-i intrebi cat au baut ca sa-ti trantesca fabuloasa cifra. Poti sa faci si tu asa?interogheaza ochii injectati. Nu, tie ti-e frica. Cine s-a ars cu ciorba... Frumoasa morala. Dar ce dracu’ faci cand, dupa toate precautile si nenorocitul de iaurt te opareste si iti paralizeza limba pentru cateva zile bune? Nu mai mananci, e simplu! Nu mai mananci! O sa fii frumoasa si supla asa cum vor toti. Procentaj de lipide ideal la suta de grame. Zero sentimente pe centimetru patrat. Nu asa zicea si EA? Nu asta ti-a predicat mereu?

Aud pasari. O anumita pasare. Una pe care o ascultam candva la padure vara. Nici nu stiu ce pasare e si ce dracului cauta la cinci dimineata in centrul Bucurestiului. Nu vreau sa dorm. O sa dorm la noapte cu EL. Vreau sa pot dormi la noapte cu EL. Sa adorm imediat inainte se a realiza ca e doar un barbat oarecare care scrasneste noapte din dinti in asa hal incat nu pot dormi. Lumea e cu capul in jos. Nu se uita nimeni ciudat la cei care se intorc epuizati la cinci dimineta din cluburi. Fata asta ciudata cu doua perechi de ochi e insa absurda. Sa citesti sa ora asta? Da, e intr-adevar ciudat. Au dreptate. A inceput sa circule RATB-ul. O sa ma culc... Daca ma lasa troleele...

Episodul 5 - Moş Crăciun

2008-08-11T11:59:00.001+03:00

Moş Crăciun, orice ar zice copiii de la bloc, blocul de la Mami nu de la Mamaia, nu există. Sau, cel puţin, nu aşa cum crede lumea de obicei. Este imposibil ca un moşulache adus de spate să care atâta amar de cadouri şi să ajungă la atâţia copii într-o noapte.
Această descoperire n-a venit ca un şoc pentru nimeni, nici măcar pentru Fetiţă. Mami a izbucnit în râs şi era mândra nevoie mare de cât de deşteaptă s-a făcut Fetiţa. La fel şi Tati care era poate şi uşurat că nu mai trebuie să se înfofolească de acum înainte în cojocul întors pe dos al Mamaii, că nu mai trebuie să-şi schimbe glasul şi să îndese cadourile într-o faţă de pernă. Până şi Fetiţa era uşurată pentru că aflase în sfârşit de ce Tati e mereu plecat la baie când vine dubiosul ăla, de ce Moş Crăciun ăsta e invitat cu atâta ospitalitate să stea la masă şi să bea vin iar el se repede direct la paharul lui Tati. Era uşurată şi pentru că n-aveau să o mai forţeze să-i spună poezii sau să-i cânte boşorogului. Si totul pentru ca intr-o zi cand tot familionul se stransese iar la ei pentru Craciun si ziua fetitei, cand impostorul si-a facut aparitia copila ochii imediat cizmele lu’ Tati in costumatie. Politicoasa si corecta fata de cei mari care poate inca nu aflasera ca Mos Craciun nu exista, Fetita decise sa nu spuna nimic si-si facu numarul ca şi până atunci. Cateva zile mai tarziu, isi lua inima in dinti si se hotari sa le dea de veste intr-un fel sau altul ca mascarada putea de acum sa inceteze. Asa ca, pe cand se afla in bucatarie cu Mami si se jucau de-a Harry si Copper, incepu sfios: „stii, Mami, Mos Craciun ala de anul asta semana la ochi cu Tati..”. Toata lumea a aclamat, a ras şi a pupat-o cu compasiune pe Fetiţă. Era mândrie şi dezamăgire pe chipul tuturor celor care-şi d¬ăteau seama că LUCRURILE s-au schimbat definitiv pentru Fetiţă, că niciodată Moş Crăciun, Zâna cea Bună sau Iepuraşul de Paşti nu vor mai reprezenta o autoritate în ochii ei; că de acum argumentul Dacă nu eşti cuminte nu mai vine Moş Crăciun cădea din start.
Acum au început discuţiile ca între oameni mari la care Fetiţa simţea că are drepturi depline. Situaţiile şi explicaţiile trebuiau adapatate la nivelul ei însă expuse în întregime. De acum fraza O să afli tu când oi fi mai mare nu se mai făcu niciodată auzită. Responsabilitatea asta era flatantă şi doar uneori obositoare. Era însă grozav să te ştii mai deştept decât copiii de la bloc, sau cum spunea Mamaia, mai matură.
Singura evadare în ficţiune care i se mai permitea era jocul de-a Harry şi Cooper. Şi asta se putea întreprinde numai cu Mami ceilalţi considerându-l infantil dacă nu de-a dreptul periculos pentru integritatea psihică a copilului. Şi poate că într-adevăr un copil n-avea prea multe de înţeles dintr-un serial cum era TWIN PEAKS din care mai ales Mamaia şi Tataie nu pricepeau nimic.

Episodul 4 - Zâna cea Bună

2008-08-11T11:58:00.000+03:00

Cu Zana era alta poveste. N-ar fi crezut ca zana nu-i adevarata pentru ca o vazuse chiar ea in filmul Veronica si mai mult decat asta Zana chiar ii scrisese de cateva ori. Pastra cu sfintenie scrisorile de la ea si le recitea adesea desi nu se intrebase niciodata de ce literele zanei semenau atat de mult cu scrisul mamei.
„Draga Daiana,
Nu stiu daca iti aduci aminte, eu ti-am mai scris atunci cand erai mai mica. Ti-am spus atunci ca am pe cineva care te urmareste in ceea ce facieste un ingeras care te vede pe fereastra si la nevoie se poate transforma in musca sau in gargarita si poate intra in casa sa te asculte ce vorbesti. Zilele astea a venit la mine si mi-a povestit despre tine lucruri bune dar si multe rele. Pentru lucrurile bune pe care le-am auzit, de exemplu ca mananci frumos cu gurita inchisa, ca te joci frumos cu jucariile si nu le strici, ca o iubesti pe mama ta si-i scri scrisori frumoase, le faci mici cadouri facute de manuta ta cum au fost floricelele alea puse in scoicute, ca nu stai suparata pe mamia si tatie si faci treaba cu tatutul tau, apoi ca ai invatat sa scrii, sa citesti si sa colorezi frumos precum si multe alte lucruri bune, iti daruiesc o cartuta pe care poti scrie si desena. Dar din pacate ingerasul meumi-a spus si unele lucruri rele care nu stau bine unei fetite cuminti si frumoase asa cum esti tu. Mi-a spus ca il bati pe tati, ca i-ai spus lui mamaia ca ti-e scarba de ea, ca nu vrei sa faci ce-ti spune mama ta, ca pe tatie nu-l lasi sa se uite la actualitati, spui nu vreau, bati cu pumnul in masa, apoi ca te culci tarziu si altele pe care nu ti le mai scriu. Daca vrei sa nu ma supar pe tine si sa te transform intr-o broasca testoasa, asculta-mi sfatul si fi fetita cuminte si ascultatoare. Asculta-i pe parinti si bunici si totul are sa fie bine. Ce rost are sa plangi si sa enervezi, sa-i superi cand poti foarte bine sa faci ceea ce ti se spune?
Am auzit ca ai fost la Bucuresti, sa-mi scri si mie cum a fost acolo ca ingerasul meus-a speriat de tren si a fugit. Daca se face timpul frumos si ajungi cumva la padure, culege-mi si mie o floricica si pune-o in cutia postala s-o gasesc. Am auzit ca ti-ai cumparat blugi asa e? Acum te las draga mea Daiana ca a nins si pe aici in tara mea si m-a apucat zapada in rochita mea de voal, cea argintie, stii tu, m-ai vazut in filmul Veronica, si vreau sa merg cat mai repede la mesterul Pisicuta sa-mi faca o haina de blanita. Eu cred ca vei intelege si vei fi cuminte si ascultatoare ca sa pot sa-ti mai scriu si alta data. Te iubesc.
ZANA CEA BUNA
PS: Ai vazut desenele cu Alice in Tara Minunilor? Cred ca tu semeni cu Beni-Beni.

Fetita purta pica acestei fiinte care stia si vedea tot si ii incurca socotelile. Si mai ales ca era convinsa ca exista o conspiratie intre zana asta si cei mari, mai ales cu mami si tati. Si asta era nedrept. Ea nu avea nici un aliat in afara de Blecstar si Cooper pe care oricum nu-i vedea si nu-i auzea nimeni. Si chiar daca le promisese sa ii ia cu ea la gradinita si incerca sa mai vorbeasca cu ei si acolo, totul era prea greu pentru ca trebuia sa pastreze tacerea pentru ca ceilalti copii, desi tot copii ca si ea, nu ar fi inteles niciodata.

Episodul 3 - Bicicletă albastră de damă

2008-08-11T11:57:00.000+03:00

Auzise ca anul acesta o sa mearga la gradinita si i se facu brusc frica de oameni, de atatia oameni straini carora trebuie sa le zambeasca, atatea fetite cu care sa imparta jucarii, alti oameni mari, alte locuri... Si blecstar ce-o sa faca? Si pe Cooper sa-l lase acasa? Daca ea nu va mai fi tot timpul cu ei, cu cine vor vorbi, cine ii va mai ajuta sa-si salveze lumile? Ii promise solemn lui Blecstar ca o sa-l ia la gradinita si va sta langa ea in banca sis es vor juca impreuna ca si acasa...
- Ce face fata?
- Ce sa faca? Se joaca acolo cu ale ei, bodogane intruna cu papusile, a ras mamia.
Fetita se infurie dar n-avea de gand sa protesteze. Nu le-ar fi marturisit in ruptul capului ca ea vorbea cu Blecstar pentru ca ei, cei mari, nu-l vedeau si ar fi crezut ca fetita e nebuna. Auzise si ea si pricepea bine cuvantul asta „nebun”. Stia ca oamenii care vorbesc singuri sunt nebuni si ca daca le-ar spune ca ea vorbea cu Blecstar ar fi si ea nebuna. Blecstar exista dar nu asa cum existau mamaia si tataie ci altfel, intr-un fel pe care oamenii mari nu-l puteau pricepe. Nu-l mai puteau pricepe. „ poate ca, gandea fetita, atunci cand ei erau mici, se jucau si ei cu Blecstar” . dar acum, cand erau mari nu le puteai aminti de el fara sa te creada nebun. Asa ca fetita tacea. Numai mami intelegea si ea se juca cu fetita de-a „Harry si Cooper”. Fetita era bineinteles Cooper si mami juca rolul prietenului acestuia, seriful Harry din Twin Peaks. Dar asta nu era important acum. Mai important era sa-si puna jucariile in ordine (o ordine pe care oamenii mari n-o puteau intelege si o stricau mereu) si sa-si stearga lacrimile, indoiala si furia pentru ca trebuia sa fie o fetita buna cand mergea la mami la servici.
In fiecare zi, dupa ce tataie se intorcea de la piata, fetita se imbraca frumos, mamaia ii lega o funda lata in par si pleca cu tataie pe porbagajul bicicletei.
Tataie, de cand si-l amintea ea , mergea pe bicicleta si niciodata nu si l-ar fi inchipuit fara bicicleta si acea bicicleta era albastra si era „de dama”. Fetita pricepea bine diferenta dintre o bicicleta de dama si una barbateasca asa cum pricepea ea bine multe alte lucruri. Dupa cum spuneau toti, fetita era desteapta si asta o credea si ea pe deplin. Nu si-ar fi imaginat niciodata o scena ca aceea de adineauri din oglinda in care ea sa se intrebe daca era intradevar desteapta. De asta era sigura isi propuse pe loc sa nu permita nimanui niciodata sa se indoiasca de asta. Auzise undeva ca e mai important sa fi bun si destept decat sa fi frumos. Sau poate ca o stiuse din totdeauna- erau anumite lucruri (din ce in ce mai multe) pe care pur si simplu le STIA fara sa i le fi explicat cineva vreodata. Cum era de exmplu faptul ca in afara de Mos Craciun si Zana cea Buna nici un alt personaj evocat de adulti (Mos Niculae, Iepurasul de Pasti, Alba ca Zapada, Fat-Frumos si toata liota de pitici si balauri) nu existau. Nu intelegea pe deplin de ce in ventau oamenii mari atatea chestii cu care incercau apoi sa pacaleasca copiii. Totusi cele cateva volume de „Povesti Nemuritoare” o amuzau nespus desi nu-si inchipuise niciodata ca Ileana Cosanzeana, Statu-Palma-Barba-Cot sau Harap-Alb ar putea exista intr-adevar. Cat despre Mos Niculae si Iepurasul de Pasti intelegea bine ca erau doar pretexte de a primi dulciuri sau jucarii si de aceea nu le contestase niciodata existenta. E frumos sa primesti cadouri si la fel de frumos sa le „construiesti”pentru pentru cei mari. Se interesase mereu de zile de nastere si de sarbatori si gasea o placere nespusa in a desena felicitari pentru mami, tati, mamaia sau tataie.
De Craciun nimeni insa nu se astepta sa primeasca ceva de la fetita. Pentru ca de Craciun era ziua ei. Da, de Craciun se nascuse fetita si era mai important decat ea atunci. Până şi Moş Craciun ştia ca de Craciun era ziua fetitei si pentru asta venea personal in fiecare an. Ca sa fim sinceri fetita nu prea il agreea pe barbosul asta ingamfat care venea si ii cerea sa spuna poezii si caree de fiecare data, invitat la un pahar de vin, se repezea la paharul lui tati. Nu numai o data trebuise fetita sa ii faca observatie si se suparase pe omul asta care in fond nu era decat un strain si venea la ea numai cand tati era plecat la baie. Daca ar fi fost tati acolo l-ar fi gonit desigur pe mosneagul asta obraznic dar in nici un an nu se nimerisera unul langa altul. Foarte, foarte ciudat! Totusi Mosuletul asta avea si niste parti bune pentru ca nu stiu cum reusea in fiecare an sa aduca cadouri frumoase pentru fetita desi ea nu-i scrisese niciodata. Nu pentru ca n-ar fi stiut sa scrie – fetita stia sa scrie de multa vreme desi nu era inca la gradinita- ci pentru ca nu stia ce ar putea sa-i spuna si ce sa-l roage. In fond ea niciodata nu-si dorea nimic. Nu cerea nimic nici daca o intrebai nu spunea ce isi doreste din raftul magazinului. Invatase fara sa-i spuna nimeni ca nu e frumos sa ceri si sa bati din picioare pentru ca s-ar putea ca mami, tati sau tataie sa n-aiba bani sa-i cumpere ce ar fi cerut ea si isi inchipuia ,fara sa i se fi intamplat vreodata, cat de rusine i-ar fi ei si cat i-ar intrista pe ei. De aceea nu cerea nimic nici de la Mos Craciun; pentru ca pana la urma nu era nici el mai mult decat un mosneag cu o pensie foarte probabil mica si de unde sa cumpere si el atatea cadouri la mii de copii? Fetita nu primea papusi sau alte jucarii pentru fetite ci cuburi de construit , jocuri ciudate pe care multi copii nu le-ar fi inteles, carti de joc, puzzle-uri sau scrabble. Ce si-ar fi dorit ea insa era o minge, nu o bicicleta, nu o papusa ci o minge asa cum vazuse ca au baietii de la bloc. Dar n-a cerut-o niciodata...

Episodul 2 - Lucruri frumose

2008-08-11T11:51:00.000+03:00

Fetita nu vrea să ştie că mamaia ei e bătrână. Se supără, bate din picioare, tipă si plânge când o aude spunând cuiva că a imbătranit. Cum pot oamenii aştia sa fie aşa de rai? Fetita ştie ca oamenii bătrâni mor aşa cum s-a întâmplat cu baba Florica. Dar baba Florica era baba iar mamaia ei se supară daca o faci baba. Pentru fiecare dintre primele zile ale lui Martie se alege cate o baba şi, spune lumea, ar trebui ca vremea din acele zile sa se schimbe după firea fiecărei babe. Dar mamaia se supăra daca o „pui baba” deci mamaia nu e bătrâna. N-are nici parul de tot alb, nici nu poarta batic sau baston. Mamaia e mamaia şi atât. Ea ştie ca mamaia o sa fie mereu aici in vreme ce mamaia ii spune ca după ce moare o sa-i lase ei apartamentul. Şi fetita fuge in dormitor şi plânge. Ea nu vrea apartamentul, ea nu vrea sa moara mamaia!
Dormitorul e roz. Lângă fereastra, in dreapta e toaleta cu oglinda. Fetita se izbeşte de masuta de lângă uşa. O doare piciorul şi urla şi mai tare. Se supara in aşa hal incat se lupta cu scaunul de doua ori cat ea si il propteşte in usa. Sa nu mai intre nimeni niciodata aici. O sa creasca singura inchisa aici si cand se v aface mare, la 25 de ani cand va fi ea studenta la medicina si maritata cu Dale Cooper din serialul Twin Peaks de la televizor.... ei bine, de-abia atunci va mai iesi de aici!
Mamaia bate la usa. Fetita racneste cum nu credea ca poate racni vreodata: „Lasa-ma in pace!!!” . Mamaia pleaca plangand in bucatarie. Nici ea n-ar fi crezut ca fetita poate racni asa...
Cutia cu jucarii este rasturnata pe podea. Bucati de jucarii vechi, dopuri si tuburi goale de medicamente. („Mamaie, cand termini o cutie de medicamente mi-o dai mie sa mă joc cu ea?”). toate au sens si ea stie ce e cu fiecare. In ele prepara leacuri pentru tot spitalul ei imaginar si Blecstar ii vine in ajutor. Si pe el tot la televizor l-a văzut, la desenele de la ora sapte seara. Dar cu el nu se poate marita pentru ca la televizor el o iubeşte pe Mora si inplus e prea ocupat sa apere Copacul Segar. In jocul ei frumos Blecstar e fratele ei obtinut pin cine stie ce minune si asa va ramane multa vreme. Ea vorbeste cu Blecstar si ii explica jocul... Jocul? Care joc? Nimic nu e joc! Papusa Bobica s-a imbolnavit si trebuie vindecata . Mobilizare generala! Se aduce camionul cu remorca verde pentru a transporta pacientul la spitalul care e hat departe, tocmai in capătul celalalt al camerei, in toaleta, sub oglinda.
-Vezi tu,ii spune ea lui Blecstar, daca Panda ar fi aici Bobica ar fi vindecata imediat dar el a ramas „dincolo”... e nevoie de masuri speciale.
Panda e cel mai mare doctor. Are blanita gri iar labutele si boticul albe. Ochisorii lui sunt doi nasturi stralucitori. Ea il are demult, de la Tanti Ema, matusa lui Mami. Fetitei i-a placut iar matusa i l-a oferit. Nu ca fetita ar iubi-o prea mult pe matusa sau matusa pe fetita... de altfel de atunci nici nu s-au mai vazut si fetita nici nu si-ar mai aduce aminte cum arata matusa. Dar Panda are el ceva aparte care a cucerit-o si o face sa nu se mai desparta de el. Faptul ca el a ramas acum „dincolo” e un accident care poate avea consecinte dezastruoase pentru papusa Bobica. Nici catelul de plus cu urechile lungi si nici elefantul de cauciuc nu sunt doctori destul de priceputi ca sa vindece pacientul. In lipsa tratamentelor rapide si sigure ale lui Panda, papusa va fi nevoita sa faca injectii, iar fetita insasi i le va face. Cand e vorba de cazuri speciale ea nu are incredere in nici un alt doctor decat Panda si cu atat mai putin in elefantul de cauciuc care piuie si, fie vorba intre noi, pare cam arogant cu trompa aia a lui pe care si-o tine toata ziua pe sus. Asadar, pacientul este incarcat in remorca si transportat cu viteza spre toaleta.
Atunci pentru prima data fetita se opri sa priveasca in oglinda. Pana atunci o tratase ca pe orice alta piesa de mobilier- poate numai cu putin mai interesanta prin miracolul asta al ei care o facea sa inchida in cutia ei de sticla o camera aidoma cu a fetitei. Numai ca, abia azi, fetita vazu ca in oglinda mai e o fetita la fel ca ea, dar de-a-ndoaselea. Asta o vedea si ea chip ca nu pricepea bine ce era stanga si ce era dreapta ca sa priceapa si minunea ca erau inversate. Si tot pentru prima data se minuna si statu mult cu ochii pironiti in oglinda. Stia inca de multa vreme ca nu alta ci tot ea era in oglinda, dar niciodata nu-i pasase prea mult si nici nu se intrebase de ce mamaia se zgaieste atata la ea inainte sa plece. „ Ce faci, mamaie?” intrebase ea odata curioasa. Mamaia rasese, turtise o lacrima la un colt de ochi si raspunsese: „Ma fac frumoasa, mamaie!”. Suna ciudat glasul mamaii atunci si fetitei i se parea ciudat si strain la fel cum suna ciudat glasul oamenilor „pe englezeste” la televizor. Daca ar fi fost o tara mai mare ar fi priceput limba asta straina... Era resemnare pe de o parte. Mamaia vedea zbarciturile si firele de par alb si nu si le recunostea. Cum si de unde aparusera, nu-si amintea dar TREBUIA sa se obisnuiasca cu ele... Si mai era si o sfasietoare parere de rau pentru ca mamaia STIA ca va veni o vreme cand si fetita se va zgai asa la oglinda, si va INTELEGE si atunci si pentru ea nevinovatia asta se va fi pierdut...
Dar fetita nu intelesese toate acestea. Nu invatase inca sa priceapa asa glaiuri straine care in loc de vorbe, razbesc prin lacrimi strivite in coltul ochiului si prin zambete din acestea ciudate. Tot ce-si amintea ea de atunci era ca mamaia ii zisese ca se facea frumoasa. Sa fi insemnat asta oare ca mamaia nu era frumoasa? Atunci inseamna ca erau lucruri frumoase si lucruri care nu erau frumoase si, undeva mai la o parte, lucruri urate. Pana atunci le luase toate ca atare. Pisoii si cateii erau frumosi, florile erau frumoase, Panda era frumos, fetita era frumoasa. Urat era sa o superi pe mamaia, sa nu mananci tot la masa, sa fi rea cu copiii de la bloc- si toate erau asa si nu puteau fi altfel pentru ca asa spuneau mami si tati, mamaia si tataie, vecinii si rudele. Dar marea revelatie era ca EXISTAU lucruri frumoase si lucruri care nu erau frumoase si pentru prima data ii trecu prin cap ca s-ar putea ca oamenii astia pe care nu avusese nici un motiv sa nu-i creada pana atunci, sa se insele totusi. Fara sa se dezlipeasca de oglinda, fetita auzi intrebarea prabusindu-se ca din neant asupra ei: „ Sunt frumoasa?”. Pe cine sa intrebi si cui sa ceri socoteala? Era mai mult ca sigura ca nici mamaia, nici tataie, nici mami sau tati nu era de incredere in asemenea chestiuni delicate. Daca ar fi stiut cuvantul „subiectivitate”, li l-ar fi aruncat fara mila in fata inca de pe atunci, asa cum avea sa faca de zeci de ori mult mai tarziu.
Si de atunci s-au schimbat si zambetul ei n-a mai fost niciodata dezinteresat ci dresat sa placa. Vartejul o prinsese pe fetita si nu avea sa-i mai dea drumul niciodata. Pentru ea incepea chinul, munca de o viata, straduinta de a placea dar mai ales de a nu displacea celor din jur.

Episodul 1 - FETIŢA CU LINGURIŢA DE ÎNGHEŢATĂ

2008-07-26T01:31:00.002+03:00

Fetiţa este, în general, cuminte.

Mamaia spune că copiii cuminţi sunt ăia care rămân acolo unde îi laşi, care nu pleacă de acasă să caute leagăne în alt cartier, care nu se pierd de părinţi, care nu se urcă în copaci, care nu se dau jos din pat după ora de culcare. Aşa că, într-adevăr, Fetiţa este, în general, cuminte. Şi asta nu pentru că doamne-fereşte i-ar lipsi drăcuşorul ăla împieliţat care îi pune pe copii să-şi rupă genunchii, ci pentru că, mai mult decât pe drăcuşor, Fetiţa îi iubeşte pe Mami pe Tati pe Mamaia şi Tataie şi ar face orice ca să nu-i vadă vreodată supăraţi din cauza ei.

Aşa că Fetiţa mănâncă mereu tot din farfurie şi o ajută pe Mami la bucătărie şi pe Tati când se apucă de desfăcut şuruburi prin casă. Aşa că lui Mami şi Tati nu le este frică să plece cu Fetiţa în parc, la peşte la Urlui, la pădure, la mamaia Leana sau în concediu la mare, pentru că Fetiţa este cuminte, nu face nebunii, nu se murdăreşte şi mai ales nu pleacă niciodată de lângă ei. Celor mari le este mereu frică să nu le plece copiii de parcă n-ar ştii că copiii îşi pot purta singuri de grijă şi oricum se întorc mereu acasă, că oricum, şi dacă pleacă, copiii nu sunt niciodată singuri, că şi Fetiţa dacă ar pleca vreodată, n-ar face nici un pas fără Zâna Bună, Îngeraş şi mai ales fără Blecstar.

Dar, de obicei, cel mai bine e să nu vorbeşti cu Mami şi cu Tati despre Blecstar şi Zâna Bună pentru că se uită cruciş şi zâmbesc cu multă înţelegere, asta dacă nu aruncă şi faza cu "E şi ea mică, mă...".

Şi pentru că Fetiţa e în general cuminte, Mami şi Tati au plecat cu ea la mare. Şi la mare este multă mare şi mult nisip şi mulţi copii, inclusiv vreo jumătate de duzină de verişori o ţâră mai mari decât Fetiţa. Şi pentru că Fetiţa e mică iar Mami şi Tati sunt tineri şi au multă răbdare, toate mătuşile au trecut verişorii pe numele lor, aşa că Mami şi Tati se duc mereu la plajă cu o droaie de copii despuiaţi după ei, deşi doar Fetiţa e a lor. Fetiţa e prea mică pentru a încăpea în vreun costum de baie fără să dispară cu totul în el aşa că Mami şi Tati au dispus în unanimitate să nu îi cumpere nici unul anul acesta. Aşa că Fetiţa face baie şi plajă aşa cum a venit pe lume, şi ce bine mai este !

Într-o zi, gloata de verişori s-a apucat să facă o fântână lângă cearşaf. Fântână înseamnă o groapă în nisip, un pic mai mare decât pumnul celui mai mare dintre copii în care, prin mijloace dintre cele mai neconvenţionale, se toarnă apă adusă din mare. De data asta verişorii, mai mari şi mai şmecheri, după ce s-au uitat o clipă unul la altul, au decis că cea mai bună persoană care să aducă apă din mare era chiar Fetiţa. După ce s-au uitat repede de jur împrejur, au găsit şi recipientul ideal pentru această operaţiune delicată şi au echipat-o pe Fetiţă cu o linguriţă de îngheţată.

Acum, înainte de toate, trebuie amintit că pe vremea aceea, linguriţele de îngheţată semănau cu multe unelte de grădinărit, dar nu şi cu linguriţele. Şi asta pentru că, în afară de coada ridicol de scurtă şi de subţire, căuşul în sine, care la o linguriţă normală poate-poate ar fi ţinut 4-5 picături de apă, era, la o linguriţă de îngheţată post-comunistă, inexistent. Linguriţa era un fel de spatulă minusculă care nu ar fi putut servi la nimic altceva pe lumea asta în afară de mâncat îngheţată, şi asta numai dacă nu se topea, darămite la cărat apă ca să umpli o fântână care, oricât de anemică, tot înghiţea vreo jumătate de litru de apă.

Dar asta nu era lesne de priceput pentru Fetiţă şi cu atât mai puţin pentru verişori, deşi mai mari şi mai şmecheri, care o trimiseseră în bună credinţă la mare să care apă cu linguriţa de îngheţată şi se aşezară comod pe cearşaf. Iar Fetiţa, mereu dornică să ajute, plecă fuga la mare cu gândul la fântâna grozavă pe care or s-o facă ei, de-o să vină toată plaja să ia apă din ea. Şi plecă împleticindu-se şi împiedicându-se pentru că Mami, prevăzătoare să nu se frigă copilul de la radiaţiile solare, aruncase pe Fetiţă un tricou de-al ei, care îi venea ca o rochie deșelată, astfel încât Fetiţa arăta ca un pui de ţigan.

La puţin timp după asta, Mami aruncă o privire spre cearşaful cu copii şi văzu că parcă se împuţinaseră de la ultima numărătoare aşa că reluă gestiunea: Auriţa şi Mihăiţă, Alinuţa, Adişor. Sunt toţi. Şi totuşi cearşaful pare mai gol. Fetiţa! Nu era Fetiţa! Unde e Fetiţa? La mare. Cum la mare? La mare, să ia apă, trăncăne patru copii odată. Să ia apă?!

Tati şi Mami încep să alerge pe plajă încercând să găsească un singur copil despuiat printre alte câteva sute. Şi Tati tremură de nervi şi de oftică, cum de s-a putut întâmpla aşa ceva că doar era lângă noi şi cum naiba am ajuns noi să stăm după cinci şase copii când noi avem doar unul. Mami nu se gândeşte la nimic. Ea caută caută caută un copil despuiat printre alte câteva sute de funduleţe rozalii. Dar numai unul dintre toţi copii arată a ţigănuş în tricoul prea mare pentru el. Şi până la urmă, după ce trece panica şi toate gândurile despre mare, valuri şi lume rea, Mami şi Tati îşi amintesc de tricoul cu dungi şi o văd pe Fetiţă cum se întoarce împiedicându-se în el, triumfătoare, cu o picătură de apă pe linguriţa de îngheţată.

Unde ai fost tu, mami? Să iau apă din mare. Să iei apă, mami? Cu ce să iei tu apă? Cu linguriţa. Cu linguriţa? Bine, mami, cu linguriţa, e bine.

Şi nimeni nu mai judecă a cui a fost vina şi nici nu explică de ce o linguriţă de apă nu umple fântâna. Mami s-a apucat să mărească fântâna şi Tati aduce apă din mare cu o găletuşă de plastic galben.

prolog - FETIŢA

2008-07-25T19:33:00.002+03:00

N-am reuşit niciodată s-o fac pe Fetiţă să înţeleagă că noaptea care va veni şi care era infinită, nu însemna că Soarele se joacă pitita cu lumea. Nu vroia şi pace să înţeleagă că trebuie să plece şi mai ales nu reuşea să înţeleagă ce şi cum o să fiu eu fără ea.

Pentru Fetiţă, viaţa mergea înainte, aşa cum era ea, bună, rea, grea, uşoară, aşa cum se obişnuise ea s-o trăiască indiferent de întâmplări şi mai ales aşa cum eu nu învăţasem niciodată. Pentru că de chestiile astea se ocupa de obicei ea, de zilele alea mai dificile în care o făceam lată şi nu mai ştiam pe unde să mai scot cămaşa. Lumea credea că am noroc, că m-am scăpat în scăldătoare când am fost mică, sau că sunt pur şi simplu un geniu în fază incipientă care găseşte răspunsuri pentru orice. Şi multă vreme am crezut şi eu asta, atunci când mă descurcam la teze fără să tocesc prea mult, când reuşeam să fac bani din cele mai idioate nimicuri, când mă ciopârţeam singură cu foarfeca şi coafura mea arăta totuşi foarte bine. Uitasem cu desăvârşire de ea, de omuleţul ăla mic căruia îi delegasem eu toate încurcăturile mele şi care după ani întregi de abuzuri, căpătase o dexteritate uimitoare şi îmi descurca orice catastrofă în care mă implicam cu atâta măiestrie.

Aşadar, la douăzeci şi ceva de ani eu încă nu învăţasem nimic despre viaţă şi mă minunam cum dracu’ de nu mă descurc deloc, eu care trăisem, văzusem, citisem atâtea, eu care aveam o cultură generală destul de vastă, ştiam două limbi străine foarte bine, eram, vorba aia, deşteaptă şi sociabilă. Şi totuşi, tot ce făceam, ieşea pe dos, El începuse să nu mă mai suporte deşi mă iubea, Tati nu mă mai înţelegea, singurul om care mă citise mereu dintr-o privire, Mamaia era convinsă că o să rămân gravidă şi o să renunţ la şcoală şi nu mai îmi rămăsese nici o prietenă în jur. Nici măcar de Liviu Milea nu mai ştiam nimic, deşi fusesem destul de apropiaţi. Şi cel mai ciudat era că, de cele mai multe ori, nici eu nu mă recunoşteam. Eu care citeam enciclopedii într-a cincea, nu mă descurcam la idioatele alea de Trivia de pe net, când m-am angajat la o multinaţională, eu cu olimpiadele mele la franceză şi cu accentul meu şi r-ul graseiat nu reuşeam să înţeleg nici un cuvânt în limba lui Voltaire, eu care scrisesem volume întregi şi aveam o filozofie proprie şi foarte bine pusă la punct despre dragoste, nu eram în stare să Îl fac fericit sau măcar să nu-I fac rău. De parcă dormisem multă vreme şi când m-am trezit eram la facultate, aveam un prieten pe care trebuia să îl iubesc şi tot ce ştiam sau credeam să ştiu erau amintiri dintr-un vis foarte lung, imagini vagi şi incoerente aşa cum îţi rămân după nopţile în care te-ai culcat beat. Oare chiar visasem totul, sau chiar nu mă descurcasem niciodată sau talentul meu de a rezolva probleme se epuizase? Uneori aveam însă amintiri foarte clare despre lucruri pe care le învăţasem, le citisem, locuri în care fusesem, aşa că m-am apucat să verific în singurul mod pe care mi-l puteam imagina: mi-am cărat teancurile de jurnale de acasă şi m-am pus pe citit.

Şi aşa am redescoperit-o pe Fetiţă, fiinţa aia miraculoasă şi răbdătoare pe care o lăsasem eu să sufere în locul meu, să înveţe, să se chinuiască, să rezolve toate problemele. Aşa că la douăzeci şi ceva de ani, eu de fapt trăisem foarte puţin pentru că ori de câte ori situaţia devenea critică, intervenea ea şi repara, rezolva, lipea, inventa după care se făcea covrig într-un colţ şi mă lăsa pe mine să mă bucur de glorie. Şi aşa, eu n-am învăţat niciodată franceză şi ea n-a sărutat niciodată un băiat deşi toată viaţa împărţisem acelaşi trup.

Numai că eu, năucă aşa cum mă ştii, am uitat complet de Fetiţă şi am început să mă comport de parcă nu existase niciodată şi tot ce aveam, eu făcusem. Nu pot decât să îmi imaginez cum s-o fi retras ea îmbufnată atunci când eu am uitat-o complet şi cum şi-a propus să nu mă mai ajute niciodată fără scuzele de rigoare şi ursuleţii de pluş.